Cărți

„Viața mincinoasă a adulților”: când e vina părinților că te-ai maturizat prea devreme

Acum doi ani am citit-o pe Elena Ferrante pentru prima dată. Am început cu Zilele abandonului, o lectură care, țin minte, nu m-a impresionat atunci. Probabil de asta m-am tot ferit de cărțile semnate de ea. Aveam în plan (și încă am, mai ales acum) să citesc tetralogia, mai ales că este recomandată de Octavian Soviany.

Viața mincinoasă a adulților am ocolit-o din cauza titlului. Nu doar că mi s-a părut neinspirat, dar mă ducea cu gândul la un romance ordinar, scos din revistele glossy despre haine, diete și rețete de prăjituri. Cu toate acestea, atunci când prietenii de la Editura Trei mi-au trimis romanul, am zis să îmi calc pe mândria care se vrea, uneori, a fi elitistă și să mă pun pe citit.

Cu doi ani înainte să plece de acasă, tata i-a spus mamei că sunt foarte urâtă. Fraza a fost rostită în șoaptă, în apartamentul pe care, proaspăt căsătoriți, părinții mei îl cumpăraseră în Rione Alto, la capătul străzii San Giacomo dei Capri. Totul – locurile din Napoli, lumina albastră intr-un februarie geros, acele cuvinte – a rămas pe loc. În schimb, eu m-am prelins și continui să mă preling chiar și acum înăuntrul acestor rânduri care vor să-mi dăruiască o poveste în timp ce, în realitate, nu înseamnă nimic, nimic al meu, nimic care să fi început cu adevărat sau să fi ajuns cu adevărat la sfârșit: doar învălmășeala despre care nimeni, nici măcar cine scrie în acest moment, nu știe dacă include firul potrivit al unei povestiri sau e numai o durere încâlcită, fără mântuire.

Așa începe Viața mincinoasă a adulților. Cred că de la Anna Karenina nu am fost mai obsedată de un intro de carte. L-am citit în zeci de rânduri. Înainte să intru, literalmente, în poveste. Pe parcursul lecturii și astăzi, înainte să încep această recenzie. Un început atât de fabulos încât mă face să-l privesc cu invidie, dorindu-mi să fi putut eu scrie așa ceva. Încă din prima propoziție, Ferrante dă naștere unui monstru care o urmărește pe sărmana Giovanna, fetița de doisprezece ani, până în adolescență.

Fata asta era o elevă silitoare, care, inspirată de tatăl ei, își petrecea timpul citind și discutând ore în șir cu cele două fiice ale celor mai apropiați prieteni de familie. Ajunsă la vârsta rătăcirilor preadolescentine, Giovanna nu mai acordă atât de multă atenție școlii, iar părinții află. Dezamăgit de rezultatele școlare ale copilului, tatăl îi spune în șoaptă soției lui cât de urâtă a devenit Giovanna și cât de mult începe să se asemene cu sora lui, Vittoria, de care s-a dezis în urmă cu foarte mulți ani, pentru că o considera o persoană rea, incultă, pe care nu o voia în preajma copilului.

Așa s-a întâmplat că, la doisprezece ani, am aflat din vocea tatălui meu, înăbușită de efortul depus să o mențină șoptită, că deveneam ca sora lui, o femeie în care – de când îmi puteam aminti îl tot auzisem spunând-o – conviețuiau la perfecție urâțenia și răutatea.

Fără să vrea, Giovanna aude cuvintele tatălui și începe să acorde o atenție deosebită aspectului ei fizic, pierzându-și încrederea în ea și distanțându-se de taică-su. Nu mai putea avea încredere într-un om care, în față, îi spunea cât de delicată este și ce păr strălucitor are, iar atunci când nu era prezentă, o compara cu această mătușă-monstru. De asemenea, vorbele lui i-au stârnit curiozitatea. Voia să știe cine era această mătușă, unde locuia, ce făcea și dacă era chiar atât de urâtă și rea.

Giovanna ajunge să o cunoască pe Vittoria și, din acel punct, lucrurile se complică teribil. Dezechilibrul care apare în familie (nu am de gând să vă povestesc cartea :P) o face pe Giovanna să își pună nenumărate întrebări legate de părinții ei și ajunge chiar să-i de-a dreptate mătușii.

Minciuni, minciuni, adulții le interzic și între timp spun multe.

Pe scurt, toate amantlâcurile adulților sunt povestite de un copil de doisprezece ani, iar apoi, după ce Giovanna crește, de o adolescentă. Orbiți de propriile patimi, părinții nu reușesc să fie alături de fiica lor în perioada în care avea cea mai mare nevoie, din contră, se distanțează.

Scris la persoana întâi, romanul reușește nu doar să te acapareze, ci te face să înțelegi cât de mult poate afecta o vorbă negândită. M-am regăsit în tot amalgamul de stări și întrebări și răscoliri ale personajului principal. De la statul în fața oglinzii cu orele și analizatul defectelor, la dorința de a arăta diferit, la invidia față de chipurile frumoase, la dorința de a compensa cu inteligența, dar în același timp, indiferența și nevoia de a renunța complet la a investi în tine, până la automarginalizare.

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-l dai mai departe:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

S-ar putea să-ți placă și...