cărți

10 cărți care m-au salvat spiritual în 2020

Anul 2020 a fost cel mai ciudat de până acum. Pe lângă pandemia cu care ne confruntăm, care, la un moment dat am avut senzația că a devenit o problemă ce se desfășoară undeva departe, pe fundal, toată isteria generală, – cărți clasice interzise sau cenzurate ca Zece negri mititei, Pe aripile vântului sau Să ucizi o pasăre cântătoare –, pentru mine 2020 a fost anul schimbării. Am terminat facultatea, lucru de care am uitat complet până astăzi, când am făcut un bilanț. Am fost într-o căutare de job aproape continuă. M-am angajat și mi-am dat demisia. După aia m-am angajat în altă parte. Nu am ieșit din casă timp de trei luni, am trecut sănătoasă prin niște depresii urâte. M-am mutat, dar de data asta nu am mai schimbat orașul. Și am citit în 2020 cum nu am citit în viața mea.

La sfârșitul lui 2019, mi-am ales un target de 70 de tiluri. Am depășit acest prag cu 10 cărți. Un lucru bun pe care l-a adus pandemia în viața mea. Mi-a oferit mai mult timp pentru mine. Ba chiar, uneori, am avut senzația că am prea mult timp.

M-am gândit că acum, la final de 2020, să fac un top de cărți care mi-au marcat anul. Așa că, dragii mei cititori, top 10 cărți care m-au salvat spiritual în 2020. Mă gândesc că poate o să am nevoie de ele și la anul. Deși, sper din tot sufletul că nu.

Laur de Evgheni Vodolazkin

Când am început să citesc romanul ăsta, Covid-ul abia aterizase pe la noi. Erau vreo 50 de cazuri noi pe zi. Țin minte că primul lucru pe care-l făceam dimineața era să deschid Digi. În perioada aia m-am izolat complet. Nici măcar la cumpărături nu ieșeam. Aveam senzația că în afara gardului se desfășura o scenă apocaliptică. Dimineața nu mai auzeam claxoanele mașinilor, nu mai auzeam vocile copiilor care alergau undeva, fără un scop anume. Era o liniște absolută. Și nu doar în fața casei meie, ci în lume. Iar această liniște m-a speriat teribil. Aveam senzația că dacă voi părăsi domiciliul, corpul meu, exact ca într-un film sau roman SF, se va dezintegra.

Mi s-a părut momentul perfect să iau la puricat Laur, care a avut o influență extraordinară asupra mea. Pe lângă pacea pe care a reușit să mi-o aducă, romanul lui Vodolazkin m-a făcut să îmi pun niște întrebări esențiale legat de umanitate, de conexiunea pe care o am cu spiritualul, de relațiile pe care le am cu oamenii cu care îmi petrec timpul. Dacă am ajuns la vreo concluzie? Nu știu. Dar pot să confirm faptul că am început să percep lumea diferit după această lectură.

Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac

Cartea de debut a Tatianei m-a făcut să îmi fie extrem de dor de mama. Uneori am senzația că termenul mama cuprinde tot ce înseamnă pentru mine acasă: dormitorul meu unde mi-am abandonat toate păpușile și cărțile pe care le-am savurat în copilărie, pe tata, pe fratele meu.

Vara în care mama a avut ochii verzi a fost un roman sfâșietor, mai ales că atunci când l-am citit se împlineau vreo șapte luni de când nu-i mai văzusem pe ai mei. Scrisă cu o sensibilitate covârșitoare, povestea unui copil care își urăște mama, iar apoi, după ce aceasta se îmbolnăvește, începe să o iubească cu fiecare celulă din el, m-a făcut să plâng ca atunci când eram mică și doaream cu ardoare o ciocolată sau o păpușă pe care ai mei nu și-o puteau permite.

Citește recenzia aici.

Ulise de James Joyce

Despre Ulise s-au scris și s-au spus atât de multe lucruri încât ceea ce vă voi spune eu acum devine irelevant. Toată lumea știe subiectul, așa că nu are rost să vi-l repovestesc.

Ulise a reușit să mă țină timp de două săptămâni captivă în acea zi trăită de domnul Bloom. Cu toate că e complicat, haotic, ciudat, romanul de referință a lui Joyce a devenit o Biblie pentru mine din care, la un anumit timp, simt nevoia să recitesc fragmente.

Poți să citești recenzia aici.

Mizerabilii de Victor Hugo

De Mizerabilii am aflat încă din copilărie. Mama mi-a spus povestea lui Jean Valjean. Este o fană înfocată a lui Hugo. Însă eu, până nu am urmărit o noapte întreagă mini-seria Mizerabilii realizată de BBC, nu m-am atins de roman. Pe de-o parte a fost mai bine. Unele cărți trebuie citite după ce înflorești. Un copil/adolescent, crud încă, nu are cum să înțeleagă o astfel de dramă.

Varșava de Ana Donțu

Pe Ana am avut ocazia să o și cunosc astă vară, la Sibiu, când măsurile împotriva Covid-19 nu mai erau atât de stricte. I-am citit volumul de proză scurtă abia după ce am întâlnit-o și am fost fascinată. Varșava m-a tulburat teribil. De la scena în care o fetiță urmărește un alt copil care își îngroapă păpușa, iar apoi udă mormântul în fiecare seară, la scena în care personajul principal ajunge să-l urască atât de mult pe Charlie, jucăria pe care a primit-o de la unchiul care o abuza, încât, chiar lângă locul unde zăcea cadavrul de plastic al celeilalte păpuși, îi dă foc.

La prima lectură par niște povești horror, dar eu am avut senzația că, de fapt, Ana Donțu a intrat atât de mult în mintea acestei fetițe abuzate, încât a redat toate senzațiile și trăirile la un nivel absolut. Poate că prozele au acest aer straniu, tocmai pentru că imaginea unui copil abuzat ține de supranatural. Ana m-a făcut să simt fiecare durere a personajului de parcă ar fi fost durerea mea. La urma urmei asta face un scriitor bun. Varșava este cea mai profundă și tulburătoare carte despre tristețe, despre tristețea femeilor, pe care am citit-o în 2020.

Hipodrom de Nora Iuga

După ce am terminat de citit Hipodrom, am zis că este cea mai bună carte românească apărută în 2020. Poate că mi-am făcut părerea asta pentru că este mai mult decât un roman, este o mărturie. Nora, ajunsă la onorabila vârstă de 90 de ani, a înlăturat toate artificiile literare, cu toate că textul este înțesat de poezie, și și-a povestit viața, cu toate bucuriile, regretele și dramele care au întărit-o și au transformat-o în omul pozitiv și zâmbitor, care are puterea să privească viața cu optimism și astăzi.

Citește interviul cu Nora Iuga aici.

Reeducarea de la Pitești de Lucia Hossu-Longin

Am citit cel mai nou titlu semnat de Lucia Hossu-Longin și mi s-a făcut scârbă de tot ce a însemnat comunismul. Am avut norocul să nu prind nici măcar un an din acea perioadă. Înainte să citesc cartea, am vizitat Memorialul de la Pitești. Am intrat în încăperile unde erau torturați studenții și intelectualii, am văzut casa scării de unde s-a aruncat un deținut care nu mai suporta tratamentul din penitenciar. Când pășeam prin celule, aveam senzația că încă se aud urlete înfundate.

Ce vrem noi, femeile? de Isabel Allende

Într-o seară, pe când mă întorceam de la job, am intrat în CLB-ul de la Romană și mi-am luat Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune. La prima vedere mi s-a părut un chicklit pentru femei de +40. Copertă fucsia, subtitlul care pare furat din cărțile de dezvoltare personală… Nu mă înțelegeți greșit, îmi place foarte mult design-ul și am înțeles că acest titlu a fost ales ca să vând publicului larg. În plus, am știut că o carte semnată de Allende și din colecția Humanitas Fiction nu are cum să fie proastă.

Bineînțeles că Isabele Allende nu a scris nici despre dragostea nerăbdătoare, nici despre viața lungă și nici despre ursitoarele bune. A scris totuși despre ce vor femeile cu adevărat. Nu se referă la bani, la case cochete, la sute de perechi de pantofi cu toc, la bărbați pompați la sală, la bijuterii sau haine de designer. Nu se referă nici la flori și ciocolată, nici la partide de sex pasionale, nici la penisuri perfecte. Nu se referă nici măcar la biblioteci de cărți.

Citește recenzia aici.

Femeile îşi doresc în general următoarele: siguranţă, să fie apreciate, să trăiască în pace, să dispună de resurse proprii, să fie conectate şi, mai ales, îşi doresc dragoste.

Jurnalul unui an prost de J.M. Coetzee

Dacă ar fi să dau un titlu anului 2020, exact ăsta ar fi: Jurnalul unui an prost. Bineînțeles, cartea nu are legătură cu vreo tragedie petrecută în viața unui personaj. Este o culegere de eseuri despre diverse probleme cu care s-a confruntat și se confruntă omenirea: sărăcia anumitor țări, războaiele, atentatele teroriste, diferențele între cultele religioase, bolile, încălzirea globală, rasismul și misoginisul. Dacă ar fi să ne luăm după titlul semnat de Coetzee sau Coițe, așa cum îmi place să-i spun, orice an este prost. Un must read, zic.

Toate zborurile au fost anulate de Adrian Diniș

Pentru că sunt, de asemenea, și o iubitoare de poezie, nu aveam cum să nu includ în acest top și un volum de poeme publicat, din păcate, post-mortem. Adrian Diniș era un poet pe care mi-ar fi plăcut la nebunie să îl cunosc, dar nu am mai avut ocazia. Pe parcursul lecturii am plâns de nenumărate ori. Textele lui sunt atât de sensibile, încât am simțit nevoia să copiez, mare parte din ele, în jurnalul meu. Este foarte greu să vorbesc despre acest volum, așa că o să las mai jos unul dintre poemele mele preferate.

Mamă, mamă

Pat de bebeluș din care am încercat și eu

să evadez ca dintr-o închisoare. N-am să mint,

căzăturile n-au fost întotdeauna ușoare.

Eu am investigat uciderea micii sirene.

Răpirea micului prinț. Mi-a ocupat toată copilăria.

Mint! Copilăria mea n-a durat mai mult decât

somul întrerupt al părinților mei, decât scâncetul meu

liniștit de sânul cald și apoi de biberon.

Încerc să-mi dau seama dacă s-a petrecut ceva

în afara terenului de fotbal al copilăriei mele.

Nu am făcut niciun om de zăpadă,

dar am crezut în Moș Crăciun. Am învestigat

și uciderea lui.

Toți mint când vorbesc despre mame.

Eu n-am să. Mama nu mai e frumoasă, dar a fost

frumoasă. Cea mai, mai ales, când era însărcinată

cu mine. A fost și mai când m-a sărutat.

Pentru că atunci când m-a sărutat la maternitate

am fost cel mai fericit bărbat și se poate ca până și tata

să fi fost gelos pe mine și să nu-i fi trecut nici până azi.

O, ce mint! Mama a fost doar frumoasă

și acum e doar bună ca pâinea caldă

are glasul obosit și se supără din orice.

Și pe bune că mama se poate să se transforme

într-un aspirator gigantic. Mama încerca

să ne vindece de iubiri ratate cu ceaiuri,

plăcinte cu brânză sau orice alt fel de mâncare.

Cu toții i-am trântit ușa în suflet și am înjurat-o.

Și tot ea a luat cârpa uitată în colțul camerei

ca să spele singură pe jos și uneori o vedeai

când spală cu rochia de pe ea.

Poate ar fi mai bine să mint

să spun că mama s-a transformat într-o zână

și toate obiectele casnice au prins viață

și au făcut toate treburile în locul ei. Că eu

n-am să mă transform într-o și mai mare dezamăgire.

Cine ar avea inima să șteargă cu mopul toate lacrimile ei?

Cine altul n-ar avea inimă în afară de mine?

Am crescut. Năzbâtiile mele n-o mai bucură,

iar poeziile mele o fac să plângă.

Mama plângea cu vin și tatei îi plăcea să bea

dar nu-mi explic de ce și eu fac asta.

Cu toții i-am trântit ușa în suflet și am înjurat-o

și ea ne-a ținut pe toți sub masă ca în pântec

deasupra strălucea un cuțit și tinerețea

și lucruri care rămân mai bine nespuse.

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-l dai mai departe:
  • 156
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

S-ar putea să-ți placă și...