Interviuri

Teodor Hossu-Longin: „Trăim într-un est care nu se schimbă niciodată.”

Abia ce îmi reactivasem blogul. M-am dus la Green Hours. Țin minte că era senin și destul de cald, deși era început de ianuarie. Teo era deja la masă. Avea în față un pahar înalt de roze de Pelin cu gheață, îndoit cu apă. Vorbea la telefon. Eu m-am așezat. În timp ce îmi scoteam masca, Teo mi-a pus în față culegerea de proze scurte 13, cu noroc + Crima și alte povestiri și romanul Mortua Est. Citisem deja Zece povești și rețete pierdute prin Deltă. Inițial m-am bucurat foarte tare. Teo a fost printre primii scriitori care mi-a arătat că are încredere în proiectul meu. Pe urmă m-a cuprins o frică covârșitoare. Nu știam dacă o să-mi placă literatura pe care o scrie.

Ei bine, după ce am tras de latte-ul meu decofeinizat, m-am întors acasă și am început volumul de proză scurtă. Teo m-a cucerit din prima cu Lacrima, țigăncușa frumoasă, pe care părinții voiau să o mărite de tânără, dar ea era, de fapt, lesbiană. Am terminat cartea în vreo trei seri. Pe urmă am luat Mortua Est. Pe scurt, romanul tratează perioada haotică de după Revoluție, când foarte mulți români plecau, majoritatea ilegal, să-și facă o viață în străinătate. Cărțile lui Teo m-au surprins într-un mod extrem de plăcut. Așa că l-am luat la o poveste.

Pe Teodor Hossu-Longin îl știu de aproape doi ani. A publicat, la numai 26 de ani, volumul de proză scurtă Crima și alte povestiri, fiindu-i decernat Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România. După o pauză de 20 de ani în care s-a dedicat jurnalismului, a revenit în lumea literară românească cu romanul Mortua Est. Devine membru al Uniunii Scriitorilor, iar în 2018 publică un nou volum de proză scurtă, 13, cu noroc. Chiar la începutul pandemiei a lansat, la Editura Hyperliteratura, cartea-album 10 povești și rețete pierdute prin Deltă.

Cum a fost copilăria ta având în vedere că părinții tăi erau doi jurnaliști celebri în România? Au avut o influență?

Am debutat la 26 de ani cu Crima și alte povestiri. Eu am copilărit în lumea scriitorilor. Foarte mulți prieteni, copii de literați, nu și-au urmat părinții. Așa că nu pot să spun că ai mei au avut o influență foarte mare asupra acestei decizii. Bineînțeles, părinții mei, înainte de toate, au fost jurnaliști. Eram înconjurați de cărți. Tata nu accepta să treacă o zi fără ca noi să citim. Atunci mi se părea un chin, însă, în timp, mi-am dat seama cât de benefică a fost lectura de la o vârstă fragedă.

Da, am mers pe același filon ca mama și tata. Am fost coleg de breaslă cu cea mai importantă generație de după Revoluție: Andreea Esca, Andreea Berecleanu. Bine, eu am fost în zona de jurnalism sportiv.

Foarte mulți cunoscuți mi-au zis că am intrat în lumea asta pentru că ai mei au avut această meserie. Ei nu au înțeles că este, pur și simplu, o chemare. Dacă nu aș fi avut nicio treabă cu scrisul, mama și tata ar fi putut face orice, pentru că drumul meu ar fi fost altul.

Tu ai doi copii destul de mari. Știu că fata ta este în ultimul an de liceu. Îi educi în același spirit?

Eu încerc să insuflu dragostea pentru cărți și copiilor mei. La urma urmei, este cel mai important exercițiu al creierului. Copiii mei sunt încă la școală. Nu încerc să le impun anumite titluri sau anumiți autori. Am decis să merg strict pe programă. Când o să mai crească, bineînțeles, o să le recomand să citească anumite cărți. Important este să capete acestă dragoste pentru literatură.

Mi-ai spus, la un moment dat, că tatăl tău nu a apucat să citească Mortua Est și că acesta este un mare regret al tău.

Mortua Est a apărut după revoluție. Spune o poveste de viață. Eu am participat la evenimentele din Piața Universității și la mineriadă. La fel ca personajul, în 1991, am plecat în Germania. Eu, ce-i drept, am plecat legal, cu viză. Totuși, istoriile din roman sunt reale.

Am început să scriu Mortua Est prin 1998. Fiind în stadiu incipient, îi ceream opinii tatălui meu. Mă încuraja. Plus, el își dorea foarte mult să intru în Uniunea Scriitorilor. În perioada aia am scris și un volum de proză scurtă, Crima și alte povestiri. Am luat premiul Uniunii, iar, ulterior, relația mea cu literatura s-a răcit. În 1991, am ajuns jurnalist. Ulterior mi-am deschis un pub sportiv care a funcționat 17 ani. Am adunat foarte multă experiență, pe care am folosit-o în scris.

Tata s-a îmbolnăvit foarte tare. În ultima parte a vieții, când mi-am dat seama că o să-l pierd, am început să scriu la foc automat. Am continuat Mortua Est, dar, din păcate, tata era prea bolnav ca să-mi mai poată citi romanul. Asta s-a întâmplat prin 2017. Când a ieșit cartea, tata nu mai era. Am avut și am în continuare o strângere de inimă pentru că nu a mai apucat să citească Mortua Est. Sunt sigur că i-ar fi plăcut foarte mult.

După ce a apărut cartea, am avut o întoarcere de o sută optzeci de grade față de literatura română. Așa cum își dorea el.

Să înțeleg că acest roman îl dedici tatălui tău.

Da, dar pe lângă asta, principalul motiv pentru care am scris Mortua Est a fost pentru a face cunoscute publicului larg toate evenimentele din acea perioadă. Un bun exemplu e mineriada.

Romanul se termină trist. Pentru personaj urma un viitor lipsit de șanse. Din fericire, lucrul ăsta s-a schimbat în realitate. Acum ne putem bucura de libertate și diversitate. Sentimentul că atunci, imediat după ’90, ne-au fost furați niște ani din viață a început să existe în momentul în care am realizat că se putea face mult mai mult.

Evoluția firească a unei țări care a scăpat de comunism este că trebuia să revină la constituția precedentă, adică la cea din ’23. Trebuia să existe punctul 8 de la Timișoara. Trebuia să fie explicat poporului ce a însemnat monarhia. Când te gândești că în momentul ăsta puteai să trăiești într-o mică Elveție, ți se strânge inima.

Societatea de după 1990 a avut și o parte bună, ne-a dat puterea de a alege, de a putea pleca din țară. Totuși, am simțit că ni s-au furat niște ani. Mortua Est e o parafrază de la Eminescu. Trăim într-un est mort, care nu se schimbă.

În proza pe care o scrii, am observat că îți place să conturezi portrete, să te axezi pe niște detalii cu totul distincte și să spui o poveste reală.

Mie îmi plac poveștile. În 13, cu noroc, Crima și alte povestiri și Zece povești și rețete pierdute prin Deltă am vrut să redau, cu fiecare proză, o poveste. Mie, în genere, nu-mi place literatura experimentală. Probabil de aia nu înțeleg nici poezia contemporană. La urma urmei, toate marile capodopere ale lumii au avut în spate o poveste extrem de bine construită, un plot atât de interesant încât nu mai puteai lăsa cartea. Și bineînțeles, aici scriitorul, prin talentul și munca lui, reușește să-l livreze impecabil. Eu întotdeauna am vrut să mă regăsesc în fiecare istorisire. Am vrut să reflect asta și în literatura pe care o scriu.

Comandă cărțile lui Teo de pe Libris.ro

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-l dai mai departe:
  • 222
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

S-ar putea să-ți placă și...