cărți

„Povestea asta este despre Sarah”, cartea care „miroase a piele albastră și a dorință furtunoasă”

Povestea asta este despre Sarah (apărută la Ed. Humanitas, în 2019), de Pauline Delabroy-Allard, e un roman al obsesiei, al poveștii tumultoase de iubire dintre două femei, un roman în care singurul nume de personaj pe care-l întâlnești este Sarah, un roman-portret, pot spune, al acestei tinere vulcanice, pasionale și imprevizibile.

Povestea asta este despre Sarah, despre frumusețea ei inedită, nasul abrupt de pasăre rară, ochii de o culoare neobișnuită, ca de piatră, verzi, ba nu, nu verzi, ochi absint, malachit, de un verde-gri întrepătruns, ochi de șarpe cu pleoapele căzute.

Pauline Delabroy-Allard este o tânără scriitoare de 32 de ani, care a debutat în 2018 cu această carte, întâmpinată elogios de critica literară și tradusă deja în peste zece limbi. Pauline a fost librar, a lucrat într-un cinematograf, iar de la 23 de ani este profesor-documentarist într-un liceu parizian. Referitor la romanul ei de debut, autoarea mărturisește într-un interviu că a fost un dublu exercițiu. A vrut să facă portretul unui personaj, Sarah, dar și să analizeze momentul în care oamenii se îndrăgostesc.

Naratoarea fără nume al acestui roman este o tânără profesoară, care abia a încheiat o relație dezastruasă, însă din care a rezultat o fetiță. Merge la o petrecere unde observă o tânără gălăgioasă, cu gesturi bruște, folosește cuvinte vulgare, este machiată prea strident și prea plină de viață. Inițial, naratoarea este deranjată și agasată de prezența Sarei, violonista cu ochi de șarpe cu pleoapele căzute.

După petrecere, cele două tinere femei încep să își scrie, să meargă la teatru, la operă. Urmează luni întregi de întâlniri romantice, dar pure, nevinovate, până când se îndrăgostesc și încep o relație. Timp de un an este un du-te vino continuu. Naratoarea are o fire liniștită, calmă, își dorește stabilitate, în timp ce Sarah este impulsivă, imprevizibilă, iubește să trăiască momentul, inventează expresii, îi place să facă rime. Spre finalul cărții, Sarah îi spune iubitei sale că este grav bolnavă și că vrea să o părăsească. Naratoarea abandonează tot și fuge la Trieste, unde lasă singurătatea și durerea să o acapareze.

Am deschis cartea, am început să citesc și deja mi s-a derulat în minte scena în care o femeie, despre care nu știu nimic, se trezește la trei dimineața și privește corpul gol și adormit al iubitei sale. Încearcă să se miște cât mai puțin posibil, cu toate că îi este foarte cald, ca să nu o trezească pe fata care a adormit atât de greu. De la paragraf la paragraf îmi dau seama că ceva nu este în regulă. Când am citit ultima frază din Prolog, m-am cutremurat: Nu reușesc, în această noapte reavănă, să-mi desprind privirea de la corpul gol și de la craniul ceros. De la profilul ei de moartă.

La ora trei, în penumbra dimineții, mă trezesc. Mi-e îngrozitor de cald, dar nu îndrăznesc să mă ridic ca să deschid larg fereastra. Stau întinsă în patul ei, în această cameră pe care o cunosc atât de bine, aproape de corpul ei, adormit în sfârșit, la capătul unei lungi lupte împotriva angoaselor care devorează tot, capul, pântecele, inima.

Înaintez în roman și scenele pasionale dintre cele două iubite nu mă excită, ci mă fac să simt o durere surdă până în creștetul capului. Sarah nu își poate săruta iubita în fața liceului unde predă, așa că propune să meargă în altă parte. Alege o clădire, iau liftul către ultimul etaj și o lipește de perete.

Mă lipește de perete, îmi mângâie dinții cu limba, îmi zdrobește sânii cu degetele. Miroase a piele albastră și a dorință furtunoasă(…). Bea mult. Fumează țigară după țigară. Mă privește în ochi în timp ce fumează și simt cum mă trec fiorii prin tot corpul. Îmi este rău, atât de mult o doresc, atât de nerăbdatoare sunt să o arunc pe pat, să-i desfac nasturele pantalonilor și să îmi apropii gura de ceea ce mă uimește. Își pune mâna pe ceafa mea în timp ce îi mângâi sexul cu limba, face o mișcare care pleacă de la șolduri și care mă amețește, care prăbușește totul în jurul nostru.

Relația lor evoluează, găsesc un echilibru, dar lucrurile o iau razna când Sarah urmează să plece în turnee. Fiecare despărțire este devastatoare, iar fiecare întâlnire este o explozie de emoție și erotism. Naratoarea, dezamăgită de faptul că se simte exclusă din boemia violonistei, spune:

În această nouă viață pe care o duc alături de ea sunt gări și trenuri, dar niciodată pentru mine. Povestea asta este despre asta. Despre trenuri, trenuri pe care vrei să le prinzi, trenuri pentru care ajungi la timp, trenuri aglomerate, trenuri de noapte, trenuri în întârziere. Sunt aeroporturi, avioane, ore de îmbarcare, ore de aterizare, benzi rulante unde îți aștepți valizele; taxiuri, metrouri, schimbări de metrou. Dar nu pentru mine, niciodată pentru mine.

Toată cartea este, după cum am menționat și la începutul recenziei, portretul Sarei. Mereu descoperi ceva nou despre ea. Un gest, un gând dubios, o acțiune nesăbuită, un compliment pe care-l face iubitei sale, o scenă dramatică. Naratoarea pune în balanță calitățile și defectele iubitei:

Știe să fie minunată, îmi pregătește baia, îmi masează saptele, face o mâncare delicioasă, mă însoțește la întâlniri importante, îmi spune că sunt libertatea ei, acalmia ei, gura ei de aer. Știe să fie nesuferită, nu mai răspunde când îi trimit mesaje, vorbește monosilabic, face în așa fel încât să nu fie disponibilă, spune că o sufoc, că are nevoie de aer, de aer, de aer.

Odată cu trecerea timpului, povestitoarea noastră se simte din ce în ce mai vulnerabilă, iar Sarah, care pare că profită de acest lucru, îi aruncă cuvinte grele, jignitoare, ba chiar îi spune că nu o mai iubește, că o părăsește, că nu mai suportă. A doua zi însă, violonista o așteaptă în fața liceului cu câte un buchet de flori.

Într-o zi, Sarah îi spune că nu vrea să mai audă niciodată de ea. Trebuie să se despartă definitiv. Tânăra profesoară este răvășită la auzul acestor cuvinte și nu știe cum să reacționeze. În cele din urmă, Sarah mărturisește că are cancer.

A zis nu vreau să mai știu de tine, nici tu nu o să mai știi nimic de mine. Mă epuiza, dar fără ea simt că mor. Nu reușesc, e mult prea greu. Mi se taie respirația când aud telefonul sunând în gol, o dată, de două ori, de trei ori. Apoi închide. Îi aud vocea. Zice alo. Zice alo. Este în viață. Pare tristă, ușor abătută, are o voce suferindă, o voce pe care o cunosc prea bine, surdă, dezgolită, fără urmă de orice iubire și de orice răutate. Inima mi se strânge(…). Spune am vrut să te sun, să știi, dar n-am putut, trebuie să-ți spun ceva, sunt bolnavă, este grav, am cancer la sân.

Nu știu cât la sută din acest roman este biografic și cât ficțiune. Nu știu dacă Sarah este sau a fost o persoană reală, dacă este fosta sau actuala iubită a Paulinei, dacă a citit acest roman sau dacă i-a plăcut. Tot ce îmi doresc acum, după ce am citit cartea, este să o cunosc pe Sarah, să stau la o cafea cu ea și să mă las vrăjită de ochii ei absint.

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-l dai mai departe:
  • 39
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

S-ar putea să-ți placă și...