Feminism și alte experiențe

Pardon my tits sau cum sânii tăi te pot da afară de la job

Eram prin clasa a V-a când restul colegelor de clasă au început să poarte sutien. Nu menstruația conta atunci, pentru că nu era un semn al pubertății vizibil, ci faptul că bustul tău a crescut suficient încât să încapă în sutienul cu cel mai mic număr posibil. Toate femeile din viața mea își puneau sânii în evidență în aceste bucăți colorate, fragile și delicate din dantelă, plush sau burete. Mama era purtătoare de sutien, bunicile mele, profesoarele, mamele colegilor, surorile mai mari, elevele din anii terminali, până și singura mea străbunică avea unul. Țin minte că o urmăream pe mama cum se pregătea în fiecare dimineață, înainte să plecăm către școală. După ce lua o pereche de pantaloni, se întorcea cu spatele la mine ca și cum nu m-aș fi hrănit doi ani din viață direct din sânii ei. Așeza bretelele sutienului ei negru din dantelă pe umeri, fixa sânii în cupe, iar apoi îl încheia direct la spate, fără să se uite, lucru de care nu am fost niciodată capabilă după ce am crescut.

În comparație cu sânii altor colege de clasă, care deja căpătaseră o formă sub cămășuțele impecabile, ai mei erau firavi și țuguiați ca două pere necoapte. Mama încă îmi cumpăra maiou-uri ca să nu-mi fie frig la spate. Însă, la începutul clasei a VI-a, am început să mă dezvolt și chiar în acea toamnă, înainte de prima zi de școală, am fost cu mama și mi-am cumpărat prima bustieră. M-a lăsat pe mine să o aleg. Era un maiou mai scurt, ușor elastic, alb și cu dungi negre orizontale. Mama m-a așteptat afară cât eu am probat-o în cabină. Aproape că îmi venea să plâng de fericire. Deveneam femeie. Era un eveniment pentru amândouă, ca prima bere pe care un băiat o bea împreună cu tatăl său.

Mi-am conștientizat sânii abia la paisprezece ani, când un coleg de clasă a venit în fugă spre mine și, intenționat, mi-a cuprins una dintre umflături în palmă. Nici nu am avut timp să reacționez, căci el s-a dus ca un vârtej în clasă și a urlat I-am pus mâna pe țâță lu’ Cristiana!. Toată lumea a început să râdă, el era aclamat, iar eu mă simțeam ca o bucată de cârpă în care și-a suflat cineva mucii. Imediat după acel incident, am început să port sutien, dar nu pentru a-mi pune în evidență pieptul, ci pentru a-l ascunde. Inclusiv de mine.

Pieptul a fost partea din corp pe care cred că am urât-o cel mai mult. Deși a fost întotdeauna plăpând, sfârcurile au atras prea multă atenție. Nu suportam când era frig și, subit, nurii țipau de sub bluză, ori de fiecare dată când deveneam agitată, ori înainte să-mi vină ciclul. Nu suportam când ochii bărbaților poposeau pe sânii mei.

În liceu, chiar din clasa a IX-a am avut senzația că problema s-a agravat. Nu din cauza băieților la pubertate, ci a profesorilor care, de fiecare dată când se plimbau printre bănci, aveau o privire atât de pătrunzătoare încât aproape că le puteam zări bale la colțul gurii. În semn de protest, am început să port bluze din ce în ce mai decoltate. Voiam să arăt faptul că sânii mei nu sunt doar o imagine pornografică, ci că sunt pur și simplu sânii unui copil de cincisprezece ani. Văzusem bărbați cu un piept mai dotat decât al meu în acea perioadă.

Am încetat acest protest atunci când profesorul de fizică a venit în spatele meu, m-a cuprins pe după umeri, mi-a luat radiera de pe bancă și a șters un cilindru corect desenat în caietul meu și a început să refacă schița. Cu fiecare linie trasată, ochii bărbatului coborau din ce în ce mai jos și puteam auzi cum adulmeca parfumul de vanilie care se ridica din cămășuța mea. M-am înroșit ca o pătlăgică când am început să aud șușotelile din clasă. După ce profesorul și-a ridicat trupul și mi-a lăsat în caiet un cilindru tremurat, mi-a pus mâna pe umăr și m-a strâns puternic.

Nu am discutat cu nimeni pentru că mi-a fost jenă de mine. Am început să mă simt ca o curvă de la o vârstă prea fragedă și fără să fie alegerea mea. Am ales să-mi cumpăr doar sutiene cu burete gros, prin care să nu se vadă nimic și bluze care se terminau la baza gâtului. În fiecare zi, fie că mă duceam peste drum la cumpărături, fie că ieșeam cu fetele în oraș sau că aveam întâlnire cu un băiat, mă strângeam cu cele mai rigide elastice de la sutiene. Și alea trebuiau alese cu atenție, pentru că dacă purtam un sutien roșu cu o cămașă albă primeam, doar în zece minute de mers pe jos, șase fluierături, trei comentarii și două claxoane. Nu conta că eram doar un copil. Sutien roșu? Curvă!

Țin minte și acum momentul în care mă întorceam acasă și primul lucru pe care-l făceam era să desfac moșul și baba de la spate și să-mi las prietenii să respire. Senzația era aproape orgasmică. Le transmiteam telepatic că i-am chinuit suficient, că merită și ei să atârne plictisiți, ori să sară în sus de bucurie la fiecare pas pe care-l fac către sertarul cu dulciuri.

În ultimul an de facultate, am renunțat la sutien. Nu a fost o decizie definitivă și bruscă. A fost o zi în care mi-a fost lene să îmi montez lenjeria intimă. Pe urmă am purtat-o o săptămână. După care, în altă zi, nu am găsit niciun sutien. În următoarea mi-a fost lene să mai caut. Pieptul meu a început să se obișnuiască cu libertatea pe care începusem să i-o ofer, iar creierul meu a învățat să facă abstracție de privirile curioase care încercau să-mi penetreze materialul care mă acoperea. Ulterior, am renunțat complet. În momentul de față mai am în dulap doar trei sutiene, dintre care port, o dată la câteva luni, unul singur.

Nu am mai avut nicio problemă până când m-am angajat la o firmă cu un director sexist. Asta s-a întâmplat acum un an. Bineînțeles, nu mi-am dat seama atunci. La început, în fiecare pauză în care ieșeam afară cu colegii, sesizam privirile cu care eram obișnuită și pe care începusem să le ignor. Problema a apărut în momentele în care mă duceam în birou mai repede și pieptul meu devenea subiect de discuție. Am aflat asta de la colegii care erau ok și cu care mă înțelegeam bine. Îmi amintesc perfect dimineața în care colegul X mi-a spus: Y m-a întrebat dacă nu-ți plac sutienele. Am belit ochii și am spus: Le detest, dar care e problema lui? Și de când țâțele mele au devenit o bârfă atât de incitantă de se dezbate marțea la cafea? X a replicat: Nu știu. A zis că la birou toate femeile trebuie să poarte sutien, așa e de bun simț. Am simțit că iau foc. De parcă eu îi verificam pe fiecare în parte dacă poartă chiloți în funcție de umflătura din pantaloni.

Imediat ce am ajuns acasă, i-am povestit iubitului meu incidentul. Nu am discutat foarte mult asupra lui, am punctat doar că reacția colegilor față de alegerile mele vestimentare a fost aberantă. După scurt timp, am senzația că nu trecuse nici măcar o lună, într-o ședință cu tot biroul (în sala de meeting eram doar două femei), directorul mi-a spus: Dacă sânii și fundul tău nu plac colegului Y, renunțăm la tine sau o să faci altceva în firmă. Nu se supără nimeni. Lucram atunci ca și Content Editor, PR, Content Writer și model de încălțăminte, adică îmi erau pozate doar gleznele. Bineînțeles, nu am mai așteptat părerea lui Y, mi-am dat demisia a doua zi.

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-l dai mai departe:
  • 3
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •