Cărți

„O cameră doar a ei” sau cum arată atelierul de creație al scriitoarelor din România

Pentru a scrie ficțiune, o femeie trebuie să aibă bani și o cameră doar a ei; și asta, așa cum veți vedea, lasă nerezolvată marea problemă a adevăratei naturi a femeii și a adevăratei naturi a ficțiunii. 

(Virgina Woolf, O cameră doar a ei)

Dragă Virgina, Scrisori din țara mea (ed. BlackButton, 2019) are la bază eseul Virginiei Woolf despre femei și literatură din 1928. 15 prozatoare și poete din România i-au scris Virginiei: cum arată viața lor și camera unde țin laptopul, ori foile și agendele. I-au vorbit despre ce înseamnă să fii femeie și să scrii într-o țară din Est-ul Europei. 

Adina Rosetti, Elena Vlădăreanu, Diana Bădica, Ana Maria Sandu, Cosmina Moroșan, Elena Stancu și Rucsandra Pop sunt doar câteva dintre scriitoarele care le permit cititorilor să vadă spațiul unde se conturează arta lor.

Adina Rosetti

Nu, nu am o cameră doar a mea. Din apartamentul de trei camere, două le-am cedat copiilor, iar a treia, sufrageria, e de fapt camera noastră. Biroul mi-e plin de jucăriile lor, întotdeauna mă împiedic de piese ascuțite de lego uitate pe covor, iar noptiera e ticsită de cărți cu povești. Mă trezesc în zorii zilei ca să scriu în liniște, dar nici bine nu deschid ochii, că aud o voce care-mi spune: Mama, mi-e foame!

Ana Maria Sandu

Am doar o pisică și o grădină cu flori, la ultimul etaj al unui bloc din București. De câțiva ani locuiesc singură. Parcă m-aș fi întors în timp, la viața mea din studenție. Doar că atunci habar n-aveam cum va fi drumul pe care o porneam. Citeam și voiam să scriu. Atât. Literatura era singura religie care avea putere nelimitată asupra mea. Nu știam nimic despre camera separată, dar intuisem exact ce am descoperit peste niște ani în eseul tău: nevoia organică de a avea un spațiu doar al meu. Pe care să nu fiu nevoită să-l împart cu nimeni. Să fiu lăsată în pace să mă uit pe fereastră până nu mai văd afară, ci întăuntru. Să mă concentrez pe ce simt și pe cuvintele din inima și mintea mea. Câteodată e o muncă de ocnaș, dar, cu toate astea, n-aș da-o pe nimic altceva.

Cosmina Moroșan

Scriam într-un apartament de oraș universitar provincial, dintr-o intersecție gălăgioasă, dar benefică – venind dintr-o provincie mai mică și semi-claustrofobă deja – pentru adolescenta antisocial-extravertă care devenisem la un moment dat. E prima mutare reală din camera portocalie, safe, acea cameră doar a mea, singura cameră cu siguranță doar a mea – livrată de părinți, pentru că după asta lucrurile aveau să se schimbe spre maxim.

Diana Bădică

Astăzi, eu mă învelesc cu o pilotă subțire din pene de gâscă. Am o cameră doar a mea, cu geamuri de sus până jos, așa cum vedeam în videoclipurile de pe MTV când eram copil. Ajung repede în zonele din București în care mamei îi era teamă să ajungă, dar le evit din cauza aglomerației, azi altceva mi se pare frumos într-un oraș. Am acasă mai multe nuanțe de ojă roșie. Stau cu prietenii mei la cafea adusă din Ethiopia și Burundi. Mama crede că espressorul ei face cafea la fel de bună ca un barista. Când e pe la mine, mamei îi e teamă să coboare până la magazinul de la scara vecină. Bucureștiul încă o sperie.

Elena Stancu


Nu privesc lumea de pe acoperiș și nu-mi imaginez locurile în care nu voi călători niciodată, așa cum făcea Jane Eyre. Trăiesc într-o autorulotă și cutreier liberă lumea. Nu am copii, nu sunt măritată și societatea nu mă stigmatizează din cauza asta, deși părinții mei sunt nemulțumiți că nu trăiesc așa cum ar trebui să trăiască o femeie. 

Nu sunt încuiată pe dinafara lumii, pot circula cu autobuzul și pot lua prânzul într-un restaurnat. Niciun personaj nu-mi este interzis și trăiesc mai multe vieți deodată pe măsură ce călătoresc și lumile acestea se deschid în fața mea. Cel mai mare privilegiu dintre toate este că pot trăi din scris, chiar dacă e o viață precară și plină de îndoieli.

Credit foto: Cosmin Bumbuț

Elena Vlădăreanu

Așa cum nu am bani, nu am nici o cameră a mea. Eu îmi iau laptopul cu mine și scriu acolo unde pot și unde găsesc un loc liber. Uneori mă mulțumesc și cu un carnețel. Cel mai des scriu în bucătărie. Noaptea, când toate vor fi puse la locul lor, când și copiii, și pisicii dorm, vin în bucătărie și scriu. Textele mele sunt fragmentele fragmentelor, nici măcar ca exercițiu nu îmi pot imagina cum e să scrii fără să te ridici de pe scaun după 15 minute. Exagerez, acum, fii convinsă. Dar nu doar eu am nevoie de o cameră. Bărbată-miu are nevoie de o cameră. Fiecare dintre fete are nevoie de o cameră. Cred că, împigând la absurd, inclusiv motanii au nevoie de un spațiu al lor.

Rucsandra Pop

Am 49 de ani. Poate că am plecat într-o țară care să îmi dea voie să fiu cât de femeie vreau eu. O țară în care să nu-mi fie frică să umblu noapte pe străzi și în care scrisul să nu fie pentru mine doar o ocupație nocturnă, ci pur și simplu meseria mea. O țară unde femeile au și trecut și viitor. Dacă există așa o țară. Dacă nu, o s-o inventez eu.

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-l dai mai departe:
  • 92
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

S-ar putea să-ți placă și...