Cărți

Iubindu-l pe Joyce, urându-l pe Ulise

Curierul mi-a adus Ulise seara. Țin minte că fusese o zi ploioasă, oribilă, și așteptam cu nerăbdare să-mi ajungă cartea pe care voiam s-o citesc de când aveam, cred, vreo 15 – 16 ani. Auzisem despre Ulise zeci și zeci de lucruri, care m-au determinat să tot amân lectura asta până acum: că e o carte foarte grea, că foarte puțini reușesc să o termine de citit, că are prea multe planuri și substraturi ascunse pentru un cititor „de weekend”, că are o sumedenie de note de subsol, la care trebuie să te oprești ca să înțelegi acțiunea șamd. Am simțit că acum, după ce în ultimul an am acumulat mai multă experiență privind literatura „mare”, a venit timpul să-mi încerc curajul, în sfârșit, și cu marele Ulise.

Când am atins cartea pentru prima oară – în ediția cu copertă neagră, minimalistă, de la Ed. Univers -, am simțit o liniște interioară profundă. Pentru că am găsit foarte greu romanul și avusesem chiar senzația în ultimele luni că n-o s-o am vreodată în bibliotecă. O căutam din noiembrie, anul trecut (nu o aveau pe stoc nici măcar la standul editurii, la Gaudeamus; nici în anticariate). Și, dincolo de asta, voiam neapărat traducerea lui Mircea Ivănescu – pentru că am învățat cât de mult contează profesionalismul unui traducător bun, care să reușească să redea tonul și stilul autorului.

Nu m-am apucat de citit imediat. Țin minte că afară încă picura, iar eu stăteam pe terasă. Aveam cartea în brațe și treceam, aletoriu, prin explicațiile lui Ivănescu. M-am întrebat dacă pot înainta în lectură și fără toate acele referințe critice. Puteam, dar nu ăsta era scopul. Voiam să știu tot. Voiam să știu de ce domnul Bloom era obsedat de nevasta lui, de ce Milly, fiica lui este doar menționată în carte și care este, de fapt, legătura lui Bloom cu the real Ulise. După ce am frunzărit notele de subsol, am închis romanul și am intrat în casă. Am pus cartea pe noptiera înaltă din lemn scorojit, din stânga patului, m-am întins și mi-am pus un serial pe Netflix la care am adormit imediat. 

În noaptea aia, m-am visat citind Ulise. Subiectul romanului nu avea nicio legătură cu cel real. Acțiunea nu avea loc într-o singură zi, Leopold Bloom nu lucra în nicio redacție. Iar doamna Bloom, cântăreața de opera, nici nu apărea în roman. Deci nu exista nicio aventură cu Hugh Boylan, tipul cu care își repeta ea ariile. În cazul acesta, domnul Bloom nu mai avea motivația de a-și petrece toată ziua prin Dublin și a amâna întoarcerea acasă, știind că iubita lui soție, obsesia, îl înșală. Romanul din visul meu nu avea niciun sens.

M-am trezit dimineața, pe la 8, ca dintr-un coșmar. Eram confuză și nici nu vedeam bine din cauza lacrimilor uscate, care s-au adunat la colțul ochilor. M-am ridicat din pat și m-am dus direct la baie. Mi-am spălat fața cu apă rece, ca să ies complet din starea negativă pe care mi-a dat-o visul. Mi-am periat dinții, pentru că nu voiam ca respirația mea, care aducea cu duhoarea dintr-o fosă septică, să anihileze mirosul de cerneală și carte nouă. Am intrat din nou în dormitor, am luat romanul, un creion mecanic și două semne de carte din suportul de pixuri de pe birou. Am ieșit pe terasă. Afară era răcoare, cerul senin. Mi-am așezat toate instrumentele pe masă și m-am dus la bucătărie să îmi fac o cafea cu lapte.

După ce am luat cana fierbinte din espressor, m-am întors pe terasă, m-am așezat cât de confortabil am putut în scaunul negru de plastic și m-am apucat de citit. Am impresia că am citit vreo sută de pagini în ziua aceea, fără nicio poticneală. Am fost fascinată de scena din cauza căreia Ulise a fost interzis în Anglia zeci de ani, și anume, când Leopold Bloom se duce la W.C. și citește ziarul. Joyce a redat în scena aia toate gândurile pe care le are un om obișnuit, într-o zi obișnuită atunci când stă pe budă. De la faptul că își ține primul val de fecale cât timp citește primul paragraf dintr-un articol de ziar, la speranța că nu mai are probleme cu constipația, care îi deshide, de obicei, hemoroizii, până la izul insuportabil, care se ridică de sub corpul său.

Împinse cu piciorul uşa şleampătă a privatei. Să am grijă să nu-mi murdăresc pantalonii ăştia pentru înmormântare. Intră, plecându-şi capul sub uşorul scund. Lăsând uşa întredeschisă, în duhoarea de var nestins şi pânze de păianjen stătute îşi desfăcu bretelele. Înainte de a se aşeza, privi printr-o crăpătură la fereastra casei de alături. Regele era în cămara visteriei. Nimeni. Aşezat pe scaunul găurit îşi desfăcu ziarul întorcînd foile peste genunchii dezgoliţi. Ceva nou, şi mai uşor. Nicio grabă. Să mai ţin niţel. Povestirea noastră cu premiu. Lovitura de teatru a lui Matcham. Scrisă de domnul Philip Beaufoy, clubul Playgoer, Londra. Onorariul de o guinee pe coloană a fost achitat autorului. Trei şi jumătate. Trei lire şi o treime. Trei lire treisprezece şilingi şi şase pence. Citea liniştit, mai ţinându-se încă, întâi prima coloană, apoi începând să-şi dea drumul, o începu pe a doua. Cam pe la jumătate, simţind cum îi cedează ultima rezistenţă, îşi lăsă intestinul să i se deşerte uşor, citind mai departe, citind încă, răbdător, constipaţia aceea uşoară de ieri mi-a trecut de tot. Sper că nu-i prea mare să-mi deschidă hemoroizii iar. Nu, tocmai cât trebuie. Aşa. Ah ! Stipat o tabletă de cascara sagrada. Viaţa ar putea fi aşa de. Nu că l-ar fi emoţionat cine ştie ce dar era curăţică şi proaspătă. Ăştia tipăresc chiar orice acum. Un anotimp mort. Citea mai departe, aşezat calm în mirosul care se ridica din el însuşi. Curată, sigur.

A doua zi la fel. M-am trezit și am început să citesc. Domnul Bloom a cumpărat un săpun pentru soția lui. L-a pus în buzunar și s-a dus la înmormântarea unei cunoștințe. După încheierea ceremoniei, Leopold a pornit spre redacția ziarului unde lucra. Cu toate că știam că Joyce trece de la un stil la altul, capitolul scris în stil jurnalistic m-a surprins într-un mod negativ. Nu mă așteptam să mă plictisească atât de tare. Citeam titlurile, căutam explicațiile lui Ivănescu, verificam câte pagini mai am. Am luat o pauză, am încercat să reiau lectura seara, dar eram prea obosită. Nu reușeam să mă concentrez.

Ziua următoare mi-am dat seama că am intrat într-o rutină. Pipi. Spălat pe dinți. Pieptănat. Cafea. Citit 100 de pagini. Am realizat că și eu devenisem un soi de Ulise, prinsă în mrejele lui Joyce. Oricât de copleșită mă simțeam de roman, mă întorceam, în final, la el. Nu putea să-l abandonez. Și nu acțiunea era cea care mă ținu-se conectată cu cartea, ci personajele complexe, rotunde: Stephen Dedalus, personajul preluat din Portret al artistului în tinerețe, care e bântuit de complexe, de suferinţă şi remuşcare, pentru că el a refuzat să îngenuncheze la patul de moarte al mamei sale ca să nu-şi încalce principiile de liber-cugetator; Buck Mulligan, personajul mefistofelic, care, la început, l-a urmărit pe Stephen, ispitindu-l, minimalizându-i reacţiile, trăirile lăuntrice și deprimându-l; Leopold Bloom, care, după cum am menționat și mai sus, este obsedat de Molly, soția lui, și de faptul că ea îl înșală; Molly Bloom, ale cărei gânduri sunt redate în ultimul capitol din roman, unde Joyce utilizează fluxul conștiinței. 

În a patra zi am citit vreo cincizeci și ceva de pagini. Mai spre seară, am răsfoit corespondența lui Joyce și m-am uitat la o prezentare TED a cărții. Am citit scrisoarea pe care Jung i-a trimis-o lui Joyce. Jung a spus că romanul i s-a părut plictistior, că a oftat citindu-l, l-a blestemat și, bineînțeles, l-a admirat. Jung consideră ulltimul capitol un mănunchi veritabil de fructe psihologice. 

Nu am să fiu, probabil, niciodată sigur dacă mi-a plăcut sau nu, fiindcă a însemnat prea mult consum de nervi și materie cenușie. 

În a cinci-a zi am simțit nevoia să iau o pauză. La fel și în următoarele două zile. Fiecare frază din roman era de nedesluși. M-am gândit chiar să amân lectura pentru câteva săptămâni. Nu puteam să mai citesc nimic. Știu că îl lăsasem pe Bloom la o crâșmă cu Dedalus. După o meritată pauză de trei sau patru zile, am reluat romanul la puricat. Trebuia să aflu ce se întâmplă cu Bloom și ce o să facă când ajunge acasă, la nevastă-sa. 

În săptămâna care a urmat, am citit zilnic. Scena când Bloom s-a dus la bordel a fost cea mai tulburătoare. Citeam o opera dramatică în care personaje ca nasturele, megafonul, ielele și cascada vorbesc. Nu am înțeles nimic. Nu știam de unde a apărut cascada în bordel sau mulțimea de oameni care îl ovaționau pe Leopold sau fantasma. Dar, cu toate astea, mi-a plăcut enorm starea de confuzie pe care mi-a indus-o, nebunia din care făceam parte, imaginile psihedelice. Nu știam dacă să închid cartea și să dau cu ea de pereți sau să o strâng în brațe și să încep să sărut paginile. 

După două săptămâni am terminat Ulise. Afară cred că erau vreo 30 de grade, așa că am terminat romanul în casă, la răcoare. Îmi amintesc că am citit ultimul gând al lui Molly, am închis cartea și am gândit: Am citit și Ulise. De acum pot să mă relaxez. Nu știu dacă m-au obosit ultimile patruzeci de pagini, în care toate gândurile soției lui Bloom sunt redate continuu, fără semne de punctuație sau cartea în sine. Probabil ambele variante. Nici nu mi-am dat seama cât de epuizată sunt. Abia când am închis cartea și am așezat-o în bibliotecă am realizat asta. Lectura a fost o muncă de Sisif, dar jur, a meritat. 

În perioada în care am lucrat la acest articol, am citit Jurnalul Virginiei Woolf. Virginia este scriitoarea la care mă raportez în mod constant. Îi iubesc literatura, eseurile, viața. Am impresia că am făcut o obsesie pentru ea. Știu că, inspirată de Ulise, a scris Doamna Dalloway, unde acțiunea se desfășoară într-o singură zi. Ei bine, chiar după ce am încheiat articolul, am citit cu stupoare notițele ei din august și septembrie 1922, în care comenta opera lui Joyce. Virginia considera Ulise un rateu, pentru că este împrăștiat, confuz, pretențios și hibrid. Confuz și pretențios înțelg, dar împrăștiat și hibrid? Și din cauza asta l-a etichetat drept rateu? 

Mie îmi se pare o carte analfabetă, rudimentară; cartea unui muncitor autodidact; și știm cu toții cât de penibil sunt aceștia, cât de egoiști, de insistenți, necizelați, frapanți și în cele din urmă dezgustători!

Asta a declarat Virginia Woolf după primele două sute de pagini citite din Ulise. Nu este o critică a romanului, ci un atac la persoană. Înțeleg faptul că nu ți se potrivește genul ăsta de literatură, dragă Virginia, dar de la asta, până la a-l compara pe Joyce cu un muncitor autodidact? Chiar mi-a stricat seara remarca ei.

În ciuda opiniei lui Jung sau a Virginiei, pentru mine Ulise a devenit un fel de jurnal al tuturor viselor și rutinelor, al bucuriilor și frustrărilor, al imaginilor psihedelice și realității banale, al defecării și al demențelor onirice. Mi-a plăcut, tocmai, pentru că este complicat și greoi și dement. Mi-au plăcut frazele neterminate și gândurile brute, necenzurate ale ziaristului frustat și înșelat. Mi-a plăcut imaginea Dublinului din perspectiva lui Dedalus, dar și din cea a lui Bloom. 

O să recitesc Ulise. Probabil peste zece ani. Cu siguranță voi percepe altfel romanul. Nu știu cum să definesc acest altfel. Probabil voi înțelege mai mult. Sau probabil data viitoare când îl voi citi, voi fi de acord cu Virginia. Există posibilitatea ca Joyce să mă fi păcălit cu joculețele lui literare, cu scenele explozive și cu personajele reale, frustrate, nefericite. 

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-l dai mai departe:
  • 19
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

S-ar putea să-ți placă și...