Cărți

Joan Didion: un adevărat și tulburător ghid prin doliu

Mă gândesc la Joan Didion ca la o soră pierdută și regăsită de o săptămână, atât de tare m-am atașat de ea lecturându-i lucrările. Am citit Anul gândirii magice și Nopți albastre în mai puțin de o săptămână și încă am cărțile pe birou. Le tot răsfoiesc, găsesc pasaje pe care le recitesc, caut poze cu ea pe Google. Am dezvoltat o nouă obsesie, îmi e foarte clar deja.

Înainte ca cei de la Editura PandoraM să-mi trimită aceste două titluri (pentru care le sunt recunoscătoare!), am văzut documentarul despre Didion de pe Netflix. Joan a trăit în Sacramento până pe la douăzeci de ani. La recomandarea și insistențele mamei sale, Didion s-a înscris la un concurs organizat de Revista Vogue. A câștigat și a plecat la New York să lucreze în cadrul acestei reviste. În acel moment, Joan și-a început cariera de jurnalistă și scriitoare. La scurt timp l-a cunoscut pe soțul ei, John Gregory Dunne, scriitor la rândul lui. Cei doi au trăit o viață boemă. Celebrități ca Janis Joplin, Jim Morrison etc. le-au călcat pragul în nenumărate rânduri. A fost o continuă distracție până când cuplul de romancieri au decis să adopte o fetiță, pe Quintana. Prin 2003, fata, ajunsă deja la maturitate, se îmbolnăvește și trebuie să fie spitalizată. În tot acel haos, Dunne moare. Starea Quintanei se agravează, iar în doar doi ani se stinge și ea din viață.

Sursă foto: theguardian.com

Anul gândirii magice și Nopți albastre sunt cărțile care s-au născut din drama lui Didion. Deși pare că Joan le-a scris ca un fel de omagiu pentru John și Quintana, mie mi-a lăsat impresia că, de fapt, scriind aceste cărți, Didion s-a autovindecat. Cu fiecare titlu, Joan și-a ținut partenerul și fiica vii pentru încă un timp.

Îmi dau seama, în timp ce scriu, că nu vreau să închei această poveste.

Nici anul n-am vrut să-l închei.

Nebunia se estompează, dar în locul ei nu apare claritatea.

Caut o rezoluție, dar nu găsesc niciuna.

Nu vreau să închei anul pentru că știu că, pe măsură ce trec zilele, ianuarie devine februarie și februarie devine vară, se vor întâmpla anumite lucruri. Imaginea mea cu John în clipa morții va deveni mai puțin imediată, mai puțin reală. Va ajunge ceva ce s-a întâmplat în alt an. John pe care îl simt eu, John cel viu, va deveni îndepărtat, șters, chiar „năclăit”, transformat în ceea ce îmi e util în viață fără el. De fapt, asta a început deja să se întâmple.

Într-un stil extrem de simplu și brutal de sincer, scriitoare vorbește despre două tipuri de doliu – cel după pierderea partenerului și cel după dispariția unui copil. În prima carte, Anul gândirii magice, Joan își plânge soțul abia decedat, dar cu toate acestea, continuă să aibă grijă de Quintana, care era spitalizată în acea vreme. În Nopți albastre, suferința devine și mai profundă. Pomenește chiar de sinucidere, citește literatură de specialitate încercând să se obișnuiască cu realitatea, învățând să-și lase familia decedată să se transforme în fotografii de pe un perete.

Știu de ce încercăm să ne ținem morții în viață: încercăm să-i ținem în viață ca să-i avem lângă noi.

Mai știu că, dacă ar fi să trăim singuri, vine un moment în care trebuie să ne abandonăm morții, să-i lăsăm să plece, să-i păstrăm morți.

Să-i lăsăm să devină fotografiile de pe masă.

Să-i lăsăm să devină numele din contul fiduciar.

Să ne lepădăm de ei în apă.

Cu câteva luni înainte să mă apuc de aceste două volume, am încercat să citesc cel mai nou roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt, unde vorbește, tocmai, despre perioada de doliu, despre pierderea unui om pe care-l iubești cel mai mult. Schmitt, comparativ cu Didion, e un fel de bocitoare nejustificată. Personajul lui a plâns – nimic altceva – de la început până când am abandonat romanul. În schimb, Joan nici măcar nu a lăcrimat pe parcursul acestor două cărți. Ea stătea la cozi pe la spitale și reconstituia scena morții soțului, după pierderea Quintanei s-a gândit la cât de frumoasă a fost fiica ei adoptivă la propria-i nuntă. Nu s-a smiorcăit, ci a ieșit cu ginerele ei și s-au plimbat în liniște prin Central Park după ce au primit vestea morții lui Q.

În după-amiaza în care a murit Quintana, la 26 august 2005, soțul ei și cu mine am plecat din salonul de terapie intensivă cu vedere spre râu de la New York Cornell și ne-am plimbat prin Central Park. Frunzele din copaci își pierduseră deja din intensitatea culorii, mai erau câteva săptămâni până să cadă, însă parcă erau gata să se desprindă, nu se uscaseră, dar începuseră să se veștejească.

Extrem de tulburată și totuși foarte rațională, Joan Didion înregistrează între copertele acestor două lucrări de non-ficțiune fiecare detaliu din viața ei de familie, punând accent pe zilele în care și-a pierdut cei mai prețioși oameni și descrie, ulterior, cursul obișnuit al timpului după moartea soțului și a fiicei – menționează cărțile pe care le citește despre doliu, romanele despre sinucideri, textele psihoterapeutice și așa mai departe.

Anul gândirii magice și Nopți albastre au avut un impact atât de puternic asupra mea încât m-au făcut să vreau să revizionez documentarul despre autoare și să mă arunc în romanele ei care, din păcate, nu sunt traduse (sper că vor apărea tot la PandoraM) la noi. Deși nu a avut fluxul conștiinței a Virginiei Woolf, nici lipsa de pudoare a lui Anais Nin sau Simonei de Beauvoir, nici dulcegăriile lui Jane Austen sau a surorilor Brontë, Didion m-a cucerit total.

Ar dispărea.

Ar trece în nimicnicie: versul acela din Keats care o înspăimânta.

S-ar risipi așa cum se risipesc nopțile albastre, s-ar stinge așa cum se stinge strălucirea.

S-ar stinge înapoi în albastru.

Eu, cu mâna mea, i-am pus cenușa în zid.

Eu, cu ochii mei, am văzut ușile catedralei încuiate la ora 6.

Știu ce trăiesc acum.

Știu ce e fragilitatea aceasta, știu ce este teama aceasta.

Teama nu o simt pentru ceea ce am pierdut.

Ce am pierdut este deja în zidul acela.

Ce am pierdut este deja în spatele ușilor încuiate.

Teama o simt pentru ceea ce-aș mai avea de pierdut.

Dar nu este zi din viața ei în care eu să n-o văd.

Dacă ți-a plăcut recomandarea, cumpără-mi o cafea de aici!

Găsești cărțile aici!

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-l dai mai departe:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

S-ar putea să-ți placă și...