Hipodrom, Nora Iuga
Interviuri

Interviu Nora Iuga: „Eu și acum sunt foarte îndrăgostită de calul alb și nu o să-l uit în viața mea. El rămâne adevăratul simbol al marii iubiri.”

A apărut de curând Hipodrom (Ed. Polirom, 2020), cel mai nou titlu semnat de Nora Iuga, pe care eu îl consider romanul românesc al anului 2020.

Am fost atât de fermecată de copilăria din Hermannstadt, de umorul elegant al Norăi, de scenele tulburătoare în care sunt descrise abuzurile sexuale prin care a trecut și de inserțiile poetice din partea a treia a cărții, unde Nora își povestește viața din perspectiva femeii de optzeci de ani. Mi-a plăcut atât de mult Hipodrom încât, imediat ce am închis cartea, am sunat-o pe Nora Iuga și am stabilit un interviu.

Am discutat despre Jovis, calul alb, marea iubire neîmplinită, despre faraoni și impactul pe care l-a avut Akhenaton asupra alegerilor ei amoroase, despre impulsul de a scrie și dragostea pentru literatură și despre toată iubirea/tipurile de iubire pe care le-a trăit Nora Iuga până la 90 de ani.

În Hipodrom vă povestiți aproape toată viața. Este acest roman o mărturie?

Prima parte e mai mult o joacă. Acolo suntem copii. A doua parte cuprinde părțile mai dramatice. Astfel de evenimente, pe un alt fel de om, l-ar fi dărâmat. Eu am avut un noroc uluitor, pentru că am o fire detașată, dar fără să fiu superficială. Întotdeauna am luat atât binele, cât și răul ca atare. Părțile care, probabil, pe o altă femeie ar fi lăsat urme adânci, pentru mine au trecut ca niște lucruri aproape firești. Nu m-am plâns niciodată și nici nu știu ce mi-a venit să povestesc astfel de lucruri în Hipodrom.

Mi se pare că romanul, mai ales în ultima lui parte, este mai dificil. Creierul s-a modificat. E mai mult monolog interior, mai multă reflecție. Din cauza asta am impresia că din acel punct, romanul începe să se complice.

Cu siguranță acesta este ultimul meu roman, pentru că nu mai am puterea să scriu o altă carte, indifierent de dimensiunile ei, în care să îmi spun mai toată viața.

Cu siguranță acesta este ultimul meu roman, pentru că nu mai am puterea să scriu o altă carte

Mi-au atras foarte mult atenția paralele pe care le-ați făcut către faraoni. Când s-a născut pasiunea pentru istoria antică a Egiptului?

La 10 ani și jumătate, după ce am intrat la Ursuline, am început să studiez istoria Egiptului antic. Am înebunit după Egipt și faraoni. Tutankamon mi se părea cel mai frumos băiat pe care-l văzusem. Bineînțeles, ca mumie. Dar când l-am văzut prin muzee pe taică-su, pe Akhenaton, am înebunit cu totul. Îmi amintesc că mi-am zis că el e bărbatul care-mi este predestinat. Mi-a plăcut foarte mult finețea trăsăturilor lui: buzele, ochii, jumătatea aia de trup. Doar jumătatea aia de trup, pentru că era spartă statuia.

Știu foarte multe despre Akhenaton. El a fost primul monoteist din lume. Noi învățăm că evreii au fost primii monoteiști, dar Akhenaton a fost cel care a ordonat să se distrugă toate statuile zeilor. Singurul Dumnezeu care exista era Soarele. Bineînțeles că și el s-a înșelat, pentru că, pe vremea aia, nu avea viziunea marelui Cosmos.

El a făcut niște mari răsturnări în gândirea egiptenilor. Avea niște viziuni extraordinar de moderne pentru epoca aceea. Akhenaton era bărbatul lui Nefertiti, cea mai frumoasă femeie din Egipt. Adevărul este că el a instaurat ceva teribil în administrația politică și economică a țării. Până atunci, reginele nu aveau dreptul să se amestece în conducerea statului. El a fost primul faraon care și-a luat regina alături. A zis că Nefertiti este perechea lui și că va conduce alături de el.

După moartea lui Akhenaton, se pare că toate mumiile au fost descoperite. Neferitit și mama lui au fost descoperite, iar el nu mai exista. Nu a mai rămas niciun rest din el, doar o statuie spartă.

Akhenaton mă urmărește tot timpul. Toți bărbații pe care i-am iubit în viața mea, pentru că nu am fost femeia care să iubească un singur bărbat și nu mă refer la relații de altă natură, ci mă refer chiar la sentiment, aveau trăsături asemănătoare cu acest faraon. Și el apare destul de des în Hipodrom.

Toți bărbații pe care i-am iubit în viața mea, pentru că nu am fost femeia care să iubească un singur bărbat și nu mă refer la relații de altă natură, ci mă refer chiar la sentiment, aveau trăsături asemănătoare cu acest faraon.

Mie mi s-a părut că Jovis este eroul principal al romanului, pentru că imaginea lui apare constant. Am avut senzația că acest cal alb este, de fapt, o mare iubire neîmplinită.

Aveam aproape zece ani când am văzut prima dată calul alb, care era expus într-o vitrină de pe Strada Principală a Hermannstadtului. Era o seară de început de iarnă, ningea cu fulgi extrem de mici. Imediat ce îți atingeau obrazul se topeau. Era mai mult ca o ceață. Tata, care era violonist la cel mai mare hotel și restaurant din Hermannstadt, își uitase acasă colofoniul sau sacâzul cu care ungea părului alb al arcușului. Eu trebuia să alerg pe tot bulevardul principal, înapoi acasă, ca să-i aduc acest sacâz. Alergam și alergam, iar ceața aceea îmi dădea o senzație foarte ciudată, ca un fel de dor, de parcă mă chemea ceva și nu știam ce. Și trec prin fața unui magazin cu o vitrină luminată, unde nu exista nimic altceva cu excepția unui cal alb, împăiat, care avea un harnașament de paradă. Parcă era calul regelui. Era absolut superb, iar eu m-am îndrăgostit în prima clipă de acel cal alb. Am simțit din prima clipă că trebuie să-mi aparțină. Asta să fi fost prin octombrie.

În ianuarie, pe patru, de ziua mea, tăticul meu îmi spune: Norica, acum împlinești o vârstă rotundă, iar eu și mămica ta ne-am gândit să-ți facem un dar, care o să-ți placă foarte tare, pentru că știu că ți-l dorești de ceva vreme. Vrem să-ți luăm bicicleta aia roșie din vitrină. Eu mă uit la tata și zic: Bicicletă?! Dar eu nu vreau bicicletă! Eu vreau calul alb! Tata a crezut că am înebunit. Mi-a zis: Păi cum să-ți iau calul alb? Ăla-i un cal împăiat. Unde vrei să pun eu un cal la noi în casă? Până la urmă m-am convins și eu că nu avem unde să ținem calul. Mi-am dat seama că n-o să-l am decât, probabil, în gândul meu.

Jovis, calul alb, face parte din Evul Mediu. El face parte din această zona a închipuirii, a ceea ce vrei foarte tare și se transformă într-o nălucă, care te bântuie și ajunge să trăiască în tine toată viața și simți că o duci cu tine mai departe. Dacă faci parte din acei nebuni, care-și închipuie că viața este eternă, sub diferite alte forme, evident, pentru că trupul rămâne aici, în pământ, acest suflu, această undă, energie se duce cu tine mai departe. Ei bine, acestă nălucă a calului alb, deși el era de structură materială, am trăit-o atât de puternic în mine încât știu că o să-l duc până la capăt, deși cred că nu există un capăt. Sunt sigură că Jovis mă va însoți în eternitate. Nu sunt un extrawurst, așa cum spun nemții, sunt un om ca oricare altul, doar că eu cred că oamenii sunt eterni, că poartă Cosmosul în ei.

Acest cal alb este marea iubire de care n-am avut parte, marea iubire neîmplinită.

Acum câțiva ani am citit Studii despre iubire, de Ortega y Gasset. Acolo există o teorie, de care eu m-am convins de multă vreme. El susține că iubirea neîmplinită, la care nu ajungi niciodată, nu se sfârșește. Iar iubirea împlinită, care duce la căsătorie, la copii, la familie, în cel mai bun caz, rămâne o frumoasă prietenie. Dornița aceea nebunească trece foarte ușor, cam în trei ani. Poate e mult și trei ani.

Eu și acum sunt foarte îndrăgostită de calul alb și nu o să-l uit în viața mea. El rămâne adevăratul simbol al marii iubiri.

Odată cu venirea Comunismului a dispărut și calul din vitrină.

Eu și acum sunt foarte îndrăgostită de calul alb și nu o să-l uit în viața mea. El rămâne adevăratul simbol al marii iubiri.

După ce ați povestit despre craniul furat și transformat într-o lampă, mi-am dat seama că vă atrage straniul/ciudatul. Sunt curioasă ce s-a întâmplat cu lampa aia. O aveți și acum?

Oh, nu! Nu o mai am. Povestea cu craniul e destul de simplă. Pe la 23 de ani, m-am dus într-un cimitir vechi al sașilor. Am intrat într-un cavou. Am văzut un sicriu de tablă, vechi de vreo 200 de ani. Capacul de deasupra avea o gaură foarte mare. Mi-am luat inima în dinți și am băgat mâna până la cot în acea gaură. Înainte de a simți oasele, am atins materialul. Avea textura unui voal extraordinar de fin. Am dat-o la o parte și am atins oasele. Mă interesa foarte tare capul. Am urcat pe șira spinării și am ajuns la craniu. Mi-a venit ideea să iau capul ăla cu mine. L-am scos din sicriu și am observat că e foarte mic. Am tras concluzia că era de femeie. Am aruncat capul în sacoșa de pânză pe care o aveam la mine atunci și m-am dus la cantina școlii din Hermannstadt, unde predam germană pe vremea aceea.

M-am dus cu craniul în București. Am intrat la mine în cameră, am băgat în craniu un bec, pe care l-am conectat la priză și l-am așezat pe recamier.

După vreun an, am visat că stăteam singură la masa din sufragerie. Din speteaza scaunului apare Omama, bunica mea. Îm spune: Bagă de seamă, vezi ce faci cu oasele din craniul acela. Dacă iei craniul în mână și se desface primul os, o să moară tatăl tău. Când se desface al doilea os din craniu, mori tu. M-am trezit înspăimântată. Tătăl meu avea cancer. N-am așteptat să moară tata. Am luat craniul cu tot cu veioză și l-am aruncat. Nici nu mai știu pe unde.

În textele dumneavoastră este pomenită destul de des echipa Rapid. Dragostea pentru această echipă de fotbal s-a născut în perioada în care ați stat în Giulești?

Dragostea pentru Rapid nu a pornit ca dragoste pentru fotbal. Eu habar n-aveam ce-i fotbalul. Habar n-aveam ce-i sportul, în general. Am făcut doar înot. De când m-am căsătorit cu bărbatul meu, cu Nino, pe care l-am iubit foarte mult, lucrurile s-au schimbat. Era înebunit după fotbal, după Rapid, iar eu, pentru că îl iubeam pe el, am ajuns să iubesc și Rapidul.

Căsnicia mea cu Nino a fost de vis. Ne-am înțeles extraordinar. Pe noi ne-a legat poezia. Ziua ne citeam unul altuia propriile poezii, iar seara, înainte de culcare, noi nu ne strângeam în brațe, ci luam cu noi, în pat, câte un volum de poezie care ne plăcea foarte mult și citeam împreună din aceeași carte. Și romane am citit așa. Țin minte că-l întrebam: Nino, ai terminat pagina? El zicea că da, iar pe urmă treceam la pagina următoare. Cu excepția băiatului nostru, noi n-am avut altă legătură. Toate discuțiile noastre erau despre poezie și Rapid.

La început, imediat după căsătorie, eram groaznic de săraci. Ani la rândul am avut la cină doar o cană de ceai din frunze de gutui. Aveam un gutui în ușa de la intrare. Când l-am luat de bărbat, el lucra pe un șantier de construcții. Nu a putut să-și găsească serviciu, pentru că tatăl lui a fost condamnat politic. Nu ne-a interesat faptul că nu aveam ce mânca. În viață nu banii contează, ci alte lucruri.

Seara, înainte de culcare, noi nu ne strângeam în brațe, ci luam cu noi, în pat, câte un volum de poezie care ne plăcea foarte mult și citeam împreună din aceeași carte.

În Hipodrom spuneți că ați scris toată viața și că doar în acei opt ani de interdicție nu ați scris nimic, însă am aflat dintr-un alt interviu că, în acea perioadă, obișnuiați să strângeți șervețelele de pe la mese și să scrieți pe ele.

În perioada în care am avut interdicție de publicare, mai mergeam la Casa Scriitorilor și luam șervețelele, mă retrăgeam într-un colț și scriam poezii. Așa e. Eu n-am scris niciodată având în cap o idee. Când scriu proză, îmi fac o schemă. Vezi și Hipodrom. E structurat pe capitole, pe vârste. Dar când vine vorba de poezie, deschid robinetul și las să curgă.

Primele poezii le-am scris la 12 ani. Mi-am dat seama ce catastrofe erau și n-am mai scris nimic până la 38 de ani. Am crezut că nu o să ajung niciodată poet. Țin minte și acum primele două poezii pe care l-am scris în copilărie.

Primul poem l-am scris într-o primăvară. Îmi amintesc că era superb afară, iar tata, în camera de alături, cânta o romanță la vioară. Atunci am simțit niște gâdilături în mine și am scris:

Lunca iar a înverzit 
Și pomii au înflorit
După lunga așteptare
A venit iar Prințul Soare
El se plimbă prin poiene
În caleașca-i aurită
Și mângâie peste gene
O copilă adormită
Trece lebăda pe ape
Mângâiată de zefir
Fluturașii zbor pe aproape
Sărutând un trandafir
Mândra lună se ridică
Din a nopții armonie
Totu-i vis și armonie
Noapte bună!

Următoarea poezie am scris-o după un an. Eram în clasă și mă uitam la ochii minunați, albaștri ai profesoarei de franceză, Aristița. Mă îndrăgostisem de ea, pentru că mi se păra ca un bibelou. Așa că i-am dedicat o poezie.

Ochi albaștri, ochi de vise
Ochi adânci de înger blond
M-ați fermecat cu dulci surâse
Vii sclipiri pe albastru fond
Marea plină de mistere
Din ochii tăi seducători
M-au îmbătat cu plăcere
Un dulce nimb încântător

După ce am scris poemele astea două, am zis că nu pot să ajung niciodată poetă. Atunci eram îndrăgosită de Eminescu și ar fi trebuit să-mi placă genul ăsta de poezie, cu rimă și ritm.

Cu cât trecea timpul, simțeam nevoia să scriu. Îmi plăcea la nebunie să citesc poezie. Mă atrăgea foarte tare poezia cu vers liber. Problema era că nu știam regula. Eu aveam în genă spiritul nemțesc și credeam că nu există lucru pe care să-l poți face fără reguli. Am început să-i întreb pe colegii mai mari, pe profesori, voiam să știu care-i regula la poezia liberă. Se uitau la mine ca la o nebună și-mi ziceau că n-are nicio regulă. Mi-au spus să scriu așa cum simt.

Pe Nino l-am cunoscut la un cenaclu. M-am căsătorit cu un poet, iar el știa să vorbească doar poezie. Așa am început să scriu. Nu mi-a mai trebuit nicio regulă.

Acum nici nu știu dacă sunt o mai bună poetă sau prozatoare. Prozele au început să se înmulțească și aproape că îmi place mai mult să scriu proză, decât poezie.

Comandă cartea de pe Libris!

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-l dai mai departe:
  • 98
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •