Interviuri

Interviu cu Ana Dragomir: despre „Copacul” și cum arată lumea unei autoare de 14 ani

Ana Dragomir are 14 ani și locuiește în București. În timpul liber adoră să meargă la teatru. Este pasionată de lectură, iubește Marea Britanie și îi place să inventeze povești care să facă lumea mai frumoasă.

Când ți-ai dat seama că trebuie să scrii? Majoritatea tinerilor de vârsta ta preferă să petreacă timp pe telefon, laptopuri și tablete. De unde a pornit această pasiune?

Eram în clasa întâi și doamna învățătoare ne-a dat un proiect de făcut, un proiect care avea să dureze un an. Trebuia să rescriem niște povești clasice de frații Grimm, Andersen, Perrault șamd. La finalul acestui proiect, senzația de a-mi ține propria carte în mâini, creația mea într-un anumit fel, mi-a dat o stare de fericire și aș putea să spun de împlinire. Atunci am știut că trebuia să scriu și am descoperit această pasiune. Am vrut să creez propriile povești, să dau viață unor personaje unice de care să mă atașez, așa cum m-am atașat și de personajele clasice pe care le știm cu toții. Însă, în acel moment, mi-am dorit ceva al meu, de care să fiu mândră și care să ajute și să inspire oamenii.

La fel ca personajele tale din Copacul, ai ținut sau ții un jurnal?

Bună întrebare! Surprinzător, răspunsul este nu. Desigur, am încercat să țin un jurnal de multe de ori, de când eram mică și tocmai descoperisem pasiunea scrisului, apoi când am mai crescut și mi-a apărut prima carte și chiar și în pandemie, dar de fiecare dată nu a ținut prea mult. Nu știu de ce, cred că îmi este mai ușor să scriu povești și prin ele să îmi urmăresc progresul și evoluția în viață, fiindcă cu fiecare carte scrisă se vede o schimbare, chiar și dacă este foarte mică. Însă unele dintre personajele mele, precum Rosie și Thomas din Copacul au jurnale și este un lucru foarte important, pentru că astfel lasă ceva în urmă, pentru Copac. Sunt personaje cu personalități puternice, cu vieți diferite de viața mea, deși ne asemănăm în unele privințe. Poate că în viitor o să le urmez exemplul și o să mai încerc, să văd ce se întâmplă…

Ultima ta carte mi-a lăsat senzația că ești și extrem de pasionată de istorie. Faptul că acțiunea începe în data de 17 noiembrie 1558, când regina Elisabeta I urcă pe tronul Marii Britanii, a fost primul semn care mi-a arătat asta. Ulterior ai vorbit și de prima femeie cu pantaloni, despre feminism șamd. Sunt curioasă, care au fost sursele tale de documentare?

M-am documentat din mai multe surse, inclusiv cărțile și internetul. Amândouă au avut un factor important în documentarea cărții, ca să fiu absolut sigură că toate datele și informațiile istorice din carte sunt corecte. O altă metodă care m-a ajutat mult a fost să mă uit la documentare despre războaiele mondiale, viața în secolul al 16-lea, domniile reginelor Elizabeta și Victoria șamd. Ai avut dreptate, ador istoria, mai ales istoria Angliei, felul în care oamenii trăiau în trecut, problemele lor. Toate perioadele istorice punctate în carte sunt foarte importante pentru mine, dar și pentru oamenii din trecut. Sunt perioade care mă fascinau de când eram mica. Când aveam opt ani voiam să fiu regina Elizabeta I în piese de teatru, știam multe despre ea și domnia ei și despre perioada elisabetană. Deci metodele folosite de mine au fost ce știam deja, cărțile, internetul și documentarele istorice.

Ce ai simțit când ai relatat întâmplările din roman din perspectiva unui copac? Te-ai apropiat mai mult de natură?

Cred că cele mai profunde sentimente pe care l-am avut când am scris din perspectiva Copacului au fost un fel de melancolie, durere și fericire. Toate acestea combinate într-o emoție unică. Am simțit cu adevărat viața, frumusețea și durerea ei, cum toate se împlinesc, se leagă și se potrivesc într-un final. Nu aș putea spune că m-a apropiat mai mult de natură, fiindcă deși cartea este într-o măsură despre natura, eu o văd mai mult ca o carte și o poveste despre viață. În timp ce am scris acest roman mi-am deschis mintea către toate ființele din lume și sufletul către durere, suferință și impactul pe care unele locuri, viețuitoare și oameni le pot avea asupra ta. Am simțit cu adevărat că trăiesc. 

Am fost surprinsă de talentul tău literar. În viitor dorești să rămâi tot la poveștile pentru copii sau să experimentezi altceva?

Am ales literatura pentru copii fiindcă era lucrul pe care îl știam, pe care îl înțelegeam și simțeam că îl pot controla. Când am început să scriu aveam în jur de șase ani, și deși mi se spunea și încă mi se spune adesea că am o minte înțeleaptă, tot eram destul de mică.  Îmi plăceau cărțile pentru copii și de aceea am ales literatura pentru copii. Nu era posibil sau realist să scriu pentru adulți de la o vârstă atât de fragedă, iar când am ajuns să fiu publicată ca autor pentru copii am continuat să scriu pentru copii, fiindcă îmi place mult. Aș dori să încerc și altceva în viitor, poate crime sau YA, dar deocamdată o să continui să scriu cum am făcut și până acum și o să văd ce mă așteaptă în viitor.

Cum te-au perceput colegii de clasă după ce ai publicat prima ta carte? Au fost geloși? Profesorii te-au privit diferit?

Colegii m-au văzut la fel presupun, ca fata deșteaptă și bună, pasionată de literatură și istorie, obsedată de ordine și control, dar ca să aveți un răspuns corect ar trebui să îi întrebați pe ei, eu nu pot decât să intuiesc :). Profesorii au fost foarte fericiți pentru mine, cum au fost și colegii mei. Au continuat să mă ajute să-mi ating potențialul maxim, așa cum făcuseră și până atunci. Au fost impresionați, dar nu s-au schimbat multe, oricum învățam bine și eram talentată 😊, acesta a fost doar un bonus. 

Părinții tăi te încurajează în această călătorie?

Absolut! Au fost cu mine încă de la început, de când eram un bebeluș mic care de-abia aștepta să mai audă o poveste, la fetița entuziasmată de șase ani care visa să fie publicată. Ei au introdus această lume extraordinară în lumea mea de când eram foarte mică și m-au susținut până acum. Le sunt extrem de recunoscătoare pentru tot ce fac pentru mine ca să-mi îndeplinesc visul. Îi iubesc foarte de mult.

Spune-mi, te rog, ce cărți citește un copil de paisprezece ani? Recomandă-ne trei titluri.

Toți copiii de paisprezece ani sunt foarte diferiți și toți se confruntă cu realități diferite. Unii citesc, unii nu, dar eu cred că toți avem gusturi destul de diferite. Este greu să alegi doar trei titluri din milioanele care există pe lumea asta, știu mulți oameni care ar intra în panică dacă cineva le-ar adresa această întrebare, dar eu am norocul să am câteva (mai mult de câteva :)) cărți favorite. Una dintre ele ar fi „Căutând-o pe Alaska” de John Green, debutul marelui scriitor de YA. Această carte mi-a arătat cu adevărat cum e viața, cu lucrurile minunate și pline de fericire și lucrurile tragice care ne pot schimba profund. Sincer, eu cred că este una dintre cele mai bune cărți pentru adolescenți scrise vreodată, toată lumea ar trebui să o citească și să trăiască durerea și fericirea lui Miles și a Alaskăi. A doua carte este „Toate Acele Locuri Minunate” de Jennifer Niven, autoare mea preferată. Este o carte despre o fată care învață să trăiască de la un băiat care vrea să moară. Este sublimă, minunată! A treia mea recomandare este de fapt o serie numită „Trei Coroane Întunecate” de Kendare Blake, care are tot ce ți-ai putea dori într-o serie fantasy: aventură, mister, iubire, o misiune imposibilă, o luptă pe viață și pe moarte, personaje malefice cu o parte bună și trei eroine separate de soartă care trebuie să supraviețuiască. Toate pe o insulă plină de magie, cu istorie, culturi, rădăcini adânci și familii fascinante. Adică ce ți-ai putea dori mai mult?

Comandă cartea Anei de aici!

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-l dai mai departe:
  • 41
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

S-ar putea să-ți placă și...