cărți

La 7 ani am cunoscut-o pe Heidi

Îmi amintesc și acum vara în care m-am apucat de citit. Aveam, cred, vreo 6-7 ani. Eram în vacanța de vară, cu ai mei, la Piatra Neamț. Trebuia să ne pregătim să mergem la Hoisești, un sătuc mic, cu populație îmbătrânită, aflat la vreo 30 de km de oraș, unde locuiau străbunicii mei. Acolo nu era nici internet, nici tv, doar o antenă parabolică care transmitea Antena1, EtnoTv și TVR-urile. Știam că urma să mă plictisesc teribil.

Țin minte că mama, cu doar câteva ore înainte de plecare, mi-a spus că se duce la Orion, un fel de complex alimentar, unde, pe lângă zarzavaturi, fructe, lapte etc., găseai haine și produse de papetărie. I-am spus că aș merge și eu cu ea. Voiam, de fapt, să o conving să îmi cumpere ori o jucărie, ori o revistă, care să mă țină ocupată. Am traversat împreună strada, am ocolit cinematograful abandonat Cozla, unde se adunau, de obicei, boschetarii și junkiștii, am trecut de minimarket-ul Cip-Savin și de chioșcurile de reviste, de care m-aș fi agățat ca o maimuță Capucin, iar, în cele din urmă, am intrat în Orion, pe partea cu alimentara.

Mirosul pregnant de zarzavaturi crude, pământ ud, transpirație și urină îmi provoca greață. Voiam să trecem mai repede de țăranii cu mâini crăpate și pline de pământ, care strigau după noi. Ne-am oprit în fața unei mese acoperite cu o mușama ruptă cu Moș Crăciun, pe care erau așezate lădițe de fructe. Am întrebat-o pe mama dacă poate să îmi cumpere ceva ca să nu mă plictisesc la țară. Îți iau, mamă, mi-a răspuns ea, iar, după ce a plătit pentru jumătatea de kilogram de căpșuni, am traversat tot coridorul alimentar, făcând, într-un final stânga, în fața unei mini-librării, probabil particulare, ascunsă după o ușă dublă de tablă bleu.

Am intrat în cămăruța sufocată de agende, cărți și rechizite școlare. Ochii mei au început să se scurgă, efectiv, după niște jurnale cu coperte florale și după romanele de dragoste ordinare, care-ți provoacă diabet doar din titlu. Pe vremea aia nu înțelegeam cum stă treaba cu cititul. Dacă îmi plăcea poza de pe copertă, voiam să cumpăr cartea. Bineînțeles că mama a ignorat indexul meu fixat pe un romance și a ales alt titlu. Îi mulțumesc și acum.

A cerut librăresei Heidi, fetița munților, de Johanna Spyri. Mama a plătit și mi-a întins cartea. Eu, ca un copil răzgâiat și nemulțumit ce eram, am întors-o pe toate părțile, m-am uitat la desenul cu fetița brunetă înconjurată de animale, un fel de Albă ca Zăpada în miniatură, care mi se părea îngrozitor și am gândit: cum a putut propria mea mamă să îmi facă una ca asta? Cum a putut să îmi cumpere o carte atât de hidoasă? I-am mulțumit, totuși, maică-mii. Nu voiam să o fac să se simtă vinovată pentru că mi-a cumpărat ceva ce nu îmi place.

Ne-am întors în alimentară, iar mama a continuat cumpărăturile. După vreo oră, ne-am întors acasă cu sacoșile burdușite de fructe, mezeluri, pâine și tot felul de dulciuri. A așezat prin genți produsele cumpărate, iar când am văzut că a terminat treaba, i-am dat și cartea mea nouă, să o pună, cică, în siguranță. Sincer, nu prea îmi păsa dacă pățește ceva la transport.

Ne-am urcat în mașină, iar în aproximativ o oră am ajuns acasă la străbunicii mei. Numai de citit nu aveam chef. Am stat în gura adulților până spre seară, când am intrat în odaie și, pentru că nu aveam somn, mi-am luat cartea din valiză. Johanna Spyri m-a cucerit din primul capitol. 

Drumul către cabana bunicului fetiței mi s-a părut palpitant. Eu, care nu am fost niciodată vreo fană a naturii și a vieții la țară, m-aș fi mutat în secunda doi acolo. Peisajele descrise erau superbe. Voiam și eu să mă joc cu Fulg de Nea, ieduțul lui Heidi și să beau în fiecare seară lapte proaspăt de capră. 

Heidi, fetița munților a fost prima carte pe care am citit-o singură. Până atunci tata obișnuia să îmi spună povești înainte de culcare, iar mama îmi citea din Colț Alb sau Vrăjitorul din Oz aproape seară de seară. Țin minte că am fost frapată de imaginile care mi se conturau în minte. Știu că i-am și spus maică-mii, după ce am ajuns pe la jumătatea cărții, că este atât de plăcut să citești și că prefer oricând să frunzăresc o carte, în loc să mă uit la desene animate. 

Am trăit cu Heidi fiecare clipă. Am plâns când fetița a plecat din casa bunicului la Frankfurt, unde a locuit împreună cu Clara, o puștoaică foarte bogată, care era în scaun cu rotile. Și am fost în extaz când fetița s-a întors în munți și a invitat-o pe noua ei prietenă la coliba bunicului ca să i-l prezinte pe Fulg de Nea. 

Am citit cartea în două zile. Mi-a părut foarte rău că s-a terminat atât de repede. Din acel moment am început să prefer lectura în detrimentul desenelor animate și al jucăriilor. Mai târziu, am realizat că nu povestea a fost cea care m-a cucerit, ci faptul că am simțit fiecare miros, am auzit fiecare scârțâit al podelelor cocioabei și că m-am jucat și eu, imaginar, cu acea căpriță. Niciun film nu m-a făcut vreodată să simt la intensitatea asta. Nici măcar capodoperele cinematografice pe care le-am văzut ulterior. 

Când ne-am întors acasă am rugat-o pe mama să îmi mai cumpere cărți. Am început să citesc Mark Twain, Chalres Dickens, toată seria Marry Poppins, Micul Prinț, Cuore, Singur pe lume, Memoriile unui Caniche și altele. 

Acum, când un părinte cu copii mici mă roagă să-i recomand o carte, le spun de Heidi. Nu știu dacă este chiar atât de extraordinară sau doar așa am reținut eu, pentru că a fost primul roman pe care l-am citit. Poate greșesc, dar sunt surpinsă că și acum, după atâția ani, îmi amintesc de acea zi, de titlul de la care a început obsesia mea pentru lectură și de peisajele din roman, de parcă nu a trecut mai mult de o zi de când le-am citit. 

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-l dai mai departe:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

S-ar putea să-ți placă și...