Cărți

Despre „Micul Saturnian”, cel mai nou roman al lui Octavian Soviany

Micul saturnian, primul volum din tetralogia Lelian, noul proiect al lui Octavian Soviany, apărut la Editura Hyperliteratura la începutul anului, are la bază povestea ficționalizată a lui Paul Verlaine, unul dintrei cei mai intriganți poeți francezi simboliști cu reminiscențe din parnasieni și din Baudelaire.

Octavian Soviany este poet la bază, traducător, critic literar – deși urăște această titulatură -, dramaturg, dar mai ales un prozator de excepție. A fost mult timp profesor de Limba și literatura română la Colegiul Național Mihai Eminescu din București, unde a influențat numeroși scriitori tineri, a publicat până în prezent 15 volume de poezie, 5 romane (printre care se remarcă best-seller-ele Viața lui Kostas Venetis și Casa din Strada Sirenelor), teatru, critică și istorie literară, a tradus din franceză autori precum Baudelaire, Dumas, recenta Istoria familiei Sanson, de H. Sanson și cartea de memorii Am fost un copil reușit?. De-a lungul timpului a publicat numeroase articole despre cărți aproape în toate revistele literare și culturale din țară, iar acum scrie săptămânal în Observator Cultural.

Legat de seria Lelian, Soviany a mărturisit într-un interviu că, traducând opera lui Verlaine (primele cinci volume de poezie ale lui Verlaine au apărut traduse la noi de Soviany în antologia Poeme saturniene, apărută la Casa de Editură Max Blecher în 2017), a intrat mult și în memoriile și biografia sa boemă, care i-au părut ulterior un subiect foarte bun de roman. Inițial s-a gândit să scrie un roman de vreo 300 de pagini, dar în final a ieșit o serie de patru volume – trei scrise deja și ultimul în lucru momentan. Undeva la 70% din Micul saturnian este invenție, după spusele autorului, dar chiar și așa, în mare parte episoadele vieții reale ale lui Verlaine sunt respectate.

Octavian Soviany și Andrei Ruse discutând despre seria Lelian.

Micul saturnian este un roman despre copilăria lui Paul Verlaine / Lelian – așa cum îl poreclește Yvette, o bună prietenă din copilărie -, despre primele sale experiențe erotice, cât și despre primii săi pași în literatură și despre primele versuri scrise.

Primul volum relatează copilăria și adolescența lui Lelian, un băiat timid și plin de complexe, care se naște la Metz și este influențat de mama lui religioasă și extrem de protectivă și de tatăl, care pare mereu deranjat de faptul că singurul său fiu, din cauza faptului că este mult prea plăpând, nu va ajunge niciodată militar. Împreună cu ei locuiește și Marie, verișoara orfană a lui Lelian, cu care băiatul nu interacționează prea mult la început, dar care ulterior, după ce devine adolescentă, îi atrage atenția în mod deosebit.

Viața băiatului este una aparent banală, aș spune, până când acesta află despre sexualitate. Aici apare Philippe Magot, un puști roșcovan, coleg de școală și prieten de-al lui, care îi arată o gravură dintr-o carte interzisă, cu un bărbat și o femeie aflați în poziții intime.

După ce află de taina săvârșită de bărbați și femei în intimitate, Lelian se simte dezgustat, trădat – dându-și seama că până și părinții lui făceau asemenea lucruri în dormitorul lor -, dar totodată curios. A început să fie atras de femeile și fetele din jurul său. Primele apropieri fizice le are cu Yvette, fiica președintelui de primă instanță, Jules Servien, o bună cunoștință a tatălui său. Puștiul caută mereu să se ia la trântă cu fata, de fapt pentru a-i atinge pieptul plat, alb și acoperit de pistrui, și pentru a-i ciupi, nevinovat, piciorușele lungi, suple și pufoase.

Dar abia corpul lui Yvette mi-a dezvăluit deosebirea profundă a sexelor. În timp ce ne jucam împreună, mi se întâmpla uneori să-i ating sânii sau coapsele și am descoperit că aceste atingeri îmi provocau o anumită înfiorare. La început ele au fost întâmplătoare; după aceea însă am început să le caut și să le provoc, născocind pentru asta tot felul de șiretlicuri copilărești. Yvette nu se împotrivea. Între noi se stabilise un fel de complicitate. Păzindu-ne de ochii celor mari, căutam un loc mai ferit – iar luncile Mosellei aveau o mulțime de asemenea locuri – unde inventam jocuri ce ne îngăduiau să ne atingem sau să ne dezvelim anumite părți ale corpului. Uneori Yvette se prefăcea că o doare genunchiul. Își ridica rochița, își dezlega jartiera și întindea spre mine un genunchi alb și rotund, cerându-mi să-l mângâi și să-l sărut, ca să-i treacă durerea. Alteori mă lăsa pe mine să-i dezleg jartierele. Au fost și zile în care, tot la îndemnul ei, ne luam la trântă. Corpurile noastre se încleștau. Piepturile noastre se striveau unul de celălalt. Yvette se răsturna peste mine, turtindu-mă sub toată greutatea ei, iar mâinile mele se crispau instinctiv, prin rochița subțire, de fesele ei.

Tot de la Philippe, Lelian descoperă moartea la o vârstă foarte fragedă. Prietenul lui se îmbolnăvește, iar la scurt timp moare. Mi s-a părut cutremurătoare scena în care Lelian a mers la înmormântare și l-a văzut  întins în sicriu pe acel băiețel care era de-o seamă cu el. Pe parcursul înmormântării, Lelian a așteptat ca Philippe să se ridice din coșciug, să scoată limba la oamenii îndoliați și să strige: v-am păcălit!

Spre marea mea surprindere, am descoperit că roșcovanul se prefăcuse într-un fel de păpușă de ceară. Se făcuse parcă mai mic. Era foarte alb la față, avea buzele vinete și întredeschise, iar trăsăturile sale deveniseră de nerecunoscut, doar pistruii, urechile clăpăuge și părul roșu ca focul mai aminteau de Philippe Magot cel de toate zilele. Figura lui atât de vioaie se prefăcuse într-o mască rigidă, care, în imobilitatea ei, nu mai avea nimic omenesc, și am avut senzația stranie că moartea îl transformase pe prietenul meu într-un lucru. Era de necrezut că buzele acelea învinețite și obrajii aceia, care aveau parcă tăria și rigiditatea porțelanului, putuseră doar cu puțin timp în urmă să ia cele mai felurite expresii, că mâinile acela țepene, ale căror unghii începuseră să bată în liliachiu, o ciupiseră de atâtea ori cu răutate pe Victorine. Și mi-a trecut o clipă prin cap că sunt victima unei farse, că Philippe Magot își bătea joc de noi, că trupul din sicriu nu e decât un manechin și că roșcovanul o să apară dintr-un moment într-altul de undeva, dându-ne cu tifla și scoțând limba la noi.

Surprinzătoare este inocența cu care Soviany descrie fanteziile și experiențele sexuale ale lui Lelian. Mi se pare fascinant cum un roman care mustește de erotism nu cade în vulgaritate. Scena în care băiețandrul, ajuns la adolescență și influențat de prieteni, merge la bordel și are o relație sexuală cu o prostituată este descrisă în același ton nevinovat.

M-am executat. Și m-am strecurat ca un șoricel lângă femeia mare și trandafirie, care m-a apucat în brațe ca pe un balot. Nu simțeam nici cea mai mică dorință, eram copleșit de frică și de rușine și aveam sentimentul că devenisem prizonierul acelei femei, care mă încolăcise cu brațele și cu picioarele și începuse să-și frece pântecele de mine.

La scurt timp după moartea lui Philippe Magot, familia lui Lelian se mută la Paris, într-o locuință frumoasă din cartierul Batignolles, unde urma să fie adus tot mobilierul de la Metz. Angajează o femeie care să se ocupe de treburile casnice și bucătărie. Visele lui erotice devin din ce în ce mai detaliate: începe să își imagineze cum strânge cu mânuțele lui mici și inocente fundul imens, gras și bombat al bucătăresei, ai cărei sâni voluminoși aproape că îi ies din decolteul adânc, atunci când se agită în bucătărie, să pregătească tot felul de bunătăți.

Bucătăreasa noastră nu umbla încotoșmănată, ca mama, în șapte rânduri de fuste, iar farmecele robuste ale corpului ei sănătos de țărancă, clocotind de vitalitate, erau mult mai lesne de spionat. În bucătărie, Rosalie umbla cu brațele goale, sânii ei, care nu cunoșteau decât în zilele de duminică strânsoarea corsetului, se conturau limpede sub cămașa subțire, iar în timp ce alerga în jurul plitei, de la o oală la alta, poalele fustei i se ridicau adeseori, lăsându-i la vedere picioarele groase, care călcau fără nicio grație, ca picioarele unui bărbat. Era un spectacol pe care ochii mei de băiețandru nerușinat îl devorau cu aviditate, așa cum se uită ochii unui nemâncat înrăit la bucățile ispititoare de carne de pe tejgheaua unei măcelării (…).

Când Marie, verișoara lui Lelian, se transformă într-o adevărată domnișoară – formele i se rotunjesc, privirea i se schimbă, este mult mai serioasă -, băiatul nu o mai privește ca pe o rudă, ci ca pe o potențială iubită. Chiar îi citește câteva dintre poemele lui pentru a o cuceri și binedispune.

Ce mi se pare mie interesant la Lelian este că, deși interesat atât de mult de sexualitate, nu se rezumă doar la atracția fizică. De cele mai multe ori, băiatul se implică intens, iar de vreo două-trei ori, atunci când un alt individ le cucerește pe femeile de care s-a îndrăgostit, el devine gelos și posesiv. Este o scenă în care Lelian se întoarce de la internat și ajunge mai devreme acasă, găsește ușa de la salonul cel mare întredeschisă, aude vocea verișoarei lui, se uită pe furiș și o vede pe Marie alături de verișorul lor, care îi dăduse târcoale în ultima perioadă: ea stătea în picioare în fața pianului, iar el în genunchi, în fața ei,  ridicându-i poalele rochiei. Șocat de ceea vede, Lelian trântește ușa și fuge în camera lui, plângând în hohote.

S-a întâmplat ca într-o sâmbătă să ajung acasă mai repede decât de obicei. N-a trebuit să sun. Era descuiat. După ce am intrat, am văzut că și ușa de la salonul cel mare era întredeschisă, iar dinăuntru se auzea un murmur de voci. Mi s-a părut că recunosc glasul lui Marie, pe care abia așteptam s-o îmbrățișez, și m-am îndreptat într-acolo. Dar privirea pe care am aruncat-o prin crăpătura ușii m-a făcut să îngheț. Nu! Nu putea fi adevărat! Marie stătea în picioare în fața pianului, de la care părea că tocmai se ridicase, iar la picioarele ei, sprijinit într-un genunchi, așa cum stau bărbații la liturghie în momentul Sfântului Sacrificiu, l-am văzut pe vărul Antoine, care îi ridicase puțin poala rochiei și și-o apropiase de buze. Marie zâmbea și-și ținea sprijinită o mână de umărul verișorului nostru. Uimirea mea a fost numaidecât înlocuită de o mânie cumplită. Am făcut un pas înapoi, ca și cum aș fi avut cine știe ce vedenie îngrozitoare, și am trântit ușa cu toată violența de care eram în stare, făcând să zăngănească geamurile salonului. Am alergat în camera mea, m-am trântit în pat, mi-am înfundat fața în pernă și am început să vărs lacrimi mari de ciudă și neputință.

Sunt nerăbdătoare să pun mâna pe al doilea volum, care cu siguranță va fi și mai fascinant, pentru că micul Lelian termină liceul și își începe cu adevărat viața boemă. Chiar nu am mai citit de foarte mult timp o serie și am uitat complet de sentimentul ăsta straniu de nerăbdare cu care aștepți să apară continuarea.

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-l dai mai departe:
  • 230
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

S-ar putea să-ți placă și...