cărți

Despre „Îmbarcarea către Cythera”, de Octavian Soviany – „scrisul e destinat pesemne oamenilor cărora li s-a luat dreptul la fericire”

Cine e Lelian?

La începutul lui 2020, când pandemia nu începuse încă și ne plângeam de viețile noatre banale, am citit Micul saturnian (prima carte din seria Lelian semnată de Octavian Soviany. Citește recenzia aici). Am fost fascinată de biografia ficționalizată a lui Verlaine, de inocența personajului, de pasiunea lui pentru literatură, pentru poezia lui Baudelaire și, nu în ultimul rând, pentru femei și fetițe. În primul volum, Soviany ne duce până în adolescența lui Leian, care ajunge la pension și are primele relații homosexuale cu un coleg.

Mi-a plăcut atât de mult cartea încât așteptarea celui de-al doilea volum a fost îngrozitoare. Știu că undeva prin vară, Octavian Soviany și-a virusat laptopul și a pierdut câteva documente importante. Prima mea reacție a fost: sper că e ok continuarea de la Lelian! Într-un final, nu mai știu cum, problema s-a rezolvat și iată că în decembrie 2020 a apărut, tot la Editura Hyperliteratura, al doilea volum al seriei, Îmbarcarea către Cythera.

Școală sau poezie?

Ei bine, în volumul ăsta descoperim un Lelian aproape adult. Termină liceul, dar contrar dorințelor părinților, tânărul refuză să ia parte activ la cursurile de la magistratură, în timpul ăsta lucrând la primul lui vomul de poeme inspirate din opera lui Baudelaire, Hugo și a altor mari scriitori francezi.

În viața lui apre absintul, iar femeile de consum pe care a început să le frecventeze încă din liceu au rămas prezente. Cu toate acestea, dorința lui de a avea o relație și a iubi o femeie nu doar carnal, ci și spiritual este atât de puternică încât, pe tot parcursul romanului, o caută pe acea Ea, deloc banală, care să aibă puterea să-i satisfacă toate dorințele și nevoile.

La un moment dat, Lelian gândește că singura femeie pe care a iubit-o și o va putea iubi este Marie, verișoara lui, care între timp s-a măritat cu un bărbat pe care Lelian nu-l consideră suficient de bun, și s-a mutat la țară.

În viața lui reapare Victorine, puștoaica năzdrăvană din copilărie, care-l numea mereu broscoiule. Deși, la un moment dat, avea senzația că o iubește pe tânără, în cele din urmă și-a dat seama că toate sentimentele pe care i le poartă sunt doar de prietenie.

Între timp, Lelian se angajează la un birou, deși simte că adevărata lui chemare rămâne tot literatura. Începe să lucreze la cel de-al doilea volum de poezii, unde devine autentic, original.

Morții cu morții și Lelian cu absintul

În cartea a doua, Lelian nu este absolvit de drame. Pe lângă moartea tatălui său, care în toată cretinătatea lui, a jucat un rol important în viața puștiului, se stinge din viață și iubita lui verișoară, care nu a putut să se adapateze stilului de viață rural. Tânăra, după ce naște o fetiță moartă, se îmbolnăvește.

Înainte ca Marie să moară, îi trimite verișorului ei o scrisoare și o sumă de bani considerabilă pentru a-și publica volumul de poezii. Lelian este distrus de dispariția fetei și începe să bea din ce în ce mai mult absint. În paralel cu tragediile și neîmplinirile din viața lui personală, acesta începe să se integreze în viața boemă, literară a Parisului.

Spre finalul volumului, Lelian e nehotărât și pendulează între dorința de a deveni un poet foarte bun, care să trăiască o viață libertină și dorința de a se căsători, a avea un copil și a renunța la literatură. Tânărul o cunoaște pe Therese, sora unui amic, de care se îndăgostește la prima vedere.

Tânăra, extrem de fină și frumoasă, este o mare iubitoare de literatură și o cititoare profesionistă. Lelian simte că Therese este acea Ea pe care a tot căutat-o. La finulul volumului, tânărul, ajuns deja la 24 de ani, merge în vizită cu mama lui la țară, unde își vizitează toate rudele îndepărtate. În timp ce își consuma doza de alcool la un han local, observă o scenă în care o țărancă iese din casă cu un sugar, își scoate sânul alb și îl hrănește, în timp ce țăranul, care își făcea treaba prin gospodărie s-a apropiat de femeie, s-a așazat lângă ea și și-a privit ocrotitor familia. În acel moment, Lelian a hotărât că vrea să se însoare.

Drogostea paternă și suferința

Au fost trei scene care mi-au plăcut la nebunie. Două dintre ele au fost atât de răvășitoare încât aproape m-au făcut să plâng.

Prima scenă traumatizantă a fost moartea tatălui lui Lelian. În urma unei căzături, el rămâne țintuit la pat. Face pneumonie și, într-un final, moare. Cred că mi-am dat seama cât de mult Lelian ține la taică-su înainte ca el să fi realizat acest lucru.

Ah, bietul tata! Trebuia să-l văd pe patul de moarte ca să-mi dau seama cât de tare ținusem la el. Medicii ne preveniseră că zilele lui erau numărate. Mă gândeam cu groază cum va arăta locuința noastră din Batignolles fără prezența tatălui meu, doar cu veșnicele văicăreli ale mamei, și singura imagine care îmi venea în minte era aceea a unei case friguroase, neîngrijite, năpădite de praf și de pânzele groase ale păianjenilor. Chiar și în zilele lui cele mai proaste, tata fusese sufletul apartamentului nostru. (…)

Eu în ce mama dracului puteam să nădăjduiesc? Tata pe moarte, Marie măcintată de boală și tristețe, buzunarele goale, setea mea de dragoste neîmplinită! Îmi rămâneau doar absintul, nopțile de bordel și golul care simțeam că mă înconjoară din toate părțile, strângându-mă ca o cămașă de forță. Îmi mai rămânea poate și poezia, iar în acele momente îmi spuneam că scrisul e destinat pesemne oamenilor cărora li s-a luat dreptul la fericire, căci nu se poate și una și alta, diavolul nu e chiar așa generos. Oare nu avea Charles Baudelaire în ziua când îl zărisem la Cafe Buci înfățișarea dezabuzată a oamenilor care nu mai doresc nimic de la viață?

Lelian află viitorul

O altă scenă care mi-a plăcut și, în același timp, mi-a amintit de o secvență similară din Istoria familiei Sanson, de H. Sanson (Ed. Hyperliteratura, traducerea lui Octavian Soviany), a fost cea în care Lelian a ieșit la o băută cu niște amici și după lungi discuții despre executori și executați, cineva a propus să li să ghicească viitorul. Astfel, Ghicitorul i-a prezis lui Lelian următoarele:

Moartea unei peroane dragi vă va răvăși viața pentru un timp. Vă veți căsători și veți avea un copil. Vă veți părăsi soția pentru un bărbat cu ochii albaștri. Feriți-vă de armele de foc. Piața Roquette nu e foarte departe.

Înseamnă că Lelian nu putea iubi o altă femeie, pentru că, de fapt, tânărul căuta un El, nu o Ea. Poate că Therese va fi soția lui sau potate că nu, asta o să aflăm în al treilea volum, care, deja, abia aștept să apară.

La revedere, Marie!

Așa cum a prezis ghicitorul, moartea i-a furat verișoara lui Lelian, iar pe mine toată tragedia asta m-a înfiorat. Când am ajuns la scena în care Lelian a intrat în odaia în care era depusă Marie, pielea capului mi s-a făcut ca de găină. Tânărul știa că fata este grav bolnavă, dar nu a putut să plece din Paris pentru că era prins la birou. Mama lui a fost cea care s-a dus la căpătâiul bolnavei, iar atunci când a ajusn în stare critică, femeia i-a scris fiului ei să vină numaidecât să-și vadă verișoara. La aceste vești, Lelian s-a învoit de la muncă și a pornit spre satul în care locuia Marie și soțul ei. S-a oprit la un han să se odihnească și să se dreagă cu un pahar de rachiu. L-a întrebat pe cârciumar dacă știe ceva despre doamna Duplessis (numele de familie a lui Marie luat după căsătorie). Bărbatul i-a spus că tânăra a murit. Lelian a izbucnit într-un plâns violent.

Deși reușisem să mă odihnesc puțin, toți nervii mei îmi erau încordați. Un miros puternic de ceară și de tămâie mi-a săgetat nările. Pereții încăperii fuseseră acoperiți cu niște draperii negre. Am văzut niște femei îmbrăcate în haine de doliu așezate pe niște scaune aliniate de-a lungul pereților. Una dintre ele citea cu glas tare dintr-o carte de rugăciuni. Le-am recunoscut și pe câteva dintre rudele bărbatului lui Marie, pe care le știam de la cununie. În mijloc era catafalcul impunător, troienit cu o mulțime de flori, lângă care stătea în picioare domnul Duplessis. Am ezitat să mă apropii. Gândul că peste doar câteva clipe voi sta față în față cu trupul neînsuflețit al lui Marie mă pironise în loc. Mama, pe care n-am observat-o până atunci, s-a apropiat de mine, m-a apucat de braț și m-a condus până lângă sicriu.

Am aruncat o privire spre femeia culcată pe catafalc, dar nu mi-am recunoscut verișoara. În sicriu zăcea o necunoascută, pe a cărei figură împietrită încercam în zadar să regăsesc trăsăturile lui Marie. Sărmana făptură la care mă uitam acum intrigat și nedumerit avea un chip incredibil de prelung și de ascuțit, pe care cineva avusese proasta idee să-l fardeze cu stângăcie. Buzele fuseseră conturate cu un roșu strident, pleoapele date cu violet semănau cu două vânătăi, dându-i feței pe care o priveam aerul – pe jumăatate lugubru, pe jumătate comic – al unei măști. Din bogatul, din minunatul păr al lui Marie, nu mai rămăseseră decât câteva bucle de un blond-cenușiu pe care o mână nepricepută încercase să le aranjeze într-o coafură de domnișoară bătrână. Rochia neagră în care o îmbrăcaseră îi scotea în evidență încă și mai puternic paloarea îngrozitoare. Am avut senzația că de sub giulgiul pretențios de dantelă emana o ușoară duhoare de putreziciune.

Absintul e tabloul care îmbătrânește din Portretul lui Dorian Grey și Starry night-ul lui van Gogh

Singurul lucru care nu mi-a plăcut și care, într-o oarecare măsură, m-a dezamăgit a fost superficialitatea cu care este tratat absintul în roman. În acea perioadă, în Franța, absintul nu se bea la shot. Se turna puțin alcool pe fundul paharului. Deasupra se așeza o linguriță perforată, pe care era pus un cub de zahăr. Treptat, pe cubul de zahăr se picura apă. Absinutul căpăta astfel o textură cremoasă. Unii dintre cei mai mari artiști, fie că vorbim de literatură sau pictură, erau mari băutori de absint. Oscar Wilde a declarat: La început nu se deosebeşte prea mult de o altă băutură, dar după un timp începi să vezi monştri şi alte lucuri fioroase. Dacă perseverezi, vei intra într-o lume în care vei vedea exact ce îţi doreşti, lucruri absolut minunate (…) Un pahar cu absint este cel mai poetic lucru din lume. Ce diferenţă este între el şi un apus de soare?

Nu sunt vreo împătimită a alcoolului, dar am băut absint de vreo trei ori. De două ori sub formă de shot și o dată îndoit cu apă și zahăr. După un singur pahar am avut senzația că mi s-au ascuțit toate simțurile și, deodată, am început să percep toată lumea din jurul meu la un nivel mult mai intens. Pe lângă asta, spre deosebire de alte băuturi, a doua zi nu am avut nicio stare de mahmureală.

Absintul nu e genul de băutură care-ți rupe creierul în șapte și te transformă într-o legumă semi veștejită, absintul e tabloul care îmbătrânește din Portretul lui Dorian Grey, Starry night-ul lui van Gogh, Florile răului ale lui Baudelaire și poezia lui Verlaine și a lui Rimbaud. Mie nu mi s-a părut suficient doar să fie menționat că Lelian a băut absint, mai ales că este o piesă extrem de importantă în viața lui. Voiam să știu ce a simțit prima oară tânărul când a terminat de băut primul pahar. Cum a perceput lumina, oamenii de lângă el? Era mai comunicativ? Cum l-a făcut absintul să-și schimbe percepția despre lume?

A fost totuși o scenă în care Lelian a avut niște senzații pe care ți le dă, de obicei, absintul. Și anume, pe la începutul romanului, tânărul, după ore de stat la crâșmă, se apropie de casă și are impresia că îl vede pe tatăl lui îmbrățișând destul de tandru un bărbat. Ca să-l evite pe taică-su și să ajungă acasă înaintea lui, Lelian o ia pe o scurtătură. Ajuns la apartament, tânărul aude sforăitul părintelui său, care nu avea cum să ajungă, sub nicio formă, înainte.

Destul de mulți cititori care au terminat deja Îmbarcarea către Cythera, au spus că este mult mai bun decât Micul Saturnian. Nu pot să afirm, dar nici să neg acest lucru. Soviany continuă povestea fabuloasă a lui Lelian în același stil inconfundabil.

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-l dai mai departe:
  • 40
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •