cărți

Despre „Ce vrem noi, femeile?”, de Isabel Allende

În ultimile două săptămâni am fost invadată de reclame cu noua carte semnată de Isabel Allende. Postări sponsorizate pe Facebook și Instagram, un afiș imens la metrou, la Piața Victoriei. Poze peste poze cu coperta cărții. Am avut senzația că asta a fost cea mai agresiv promovată carte din ultima jumătate de an. Și nu pot să neg, a avut efect campania. Cel puțin în cazul meu.

Într-o seară, pe când mă întorceam de la job, am intrat în CLB-ul de la Romană și mi-am luat Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune. La prima vedere mi s-a părut un chicklit pentru femei de +40. Copertă fucsia, subtitlul care pare furat din cărțile de dezvoltare personală… Nu mă înțelegeți greșit, îmi place foarte mult design-ul și am înțeles că acest titlu a fost ales ca să vând publicului larg. În plus, am știut că o carte semnată de Allende și din colecția Humanitas Fiction nu are cum să fie proastă.

Bineînțeles că Isabele Allende nu a scris nici despre dragostea nerăbdătoare, nici despre viața lungă și nici despre ursitoarele bune. A scris totuși despre ce vor femeile cu adevărat. Nu se referă la bani, la case cochete, la sute de perechi de pantofi cu toc, la bărbați pompați la sală, la bijuterii sau haine de designer. Nu se referă nici la flori și ciocolată, nici la partide de sex pasionale, nici la penisuri perfecte. Nu se referă nici măcar la biblioteci de cărți.

Femeile vor să fie feministe exagerate

Autoarea, care a ajuns la o vârstă respectabilă, ne povesteșe ce a trăit, ca femeie, de-a lungul vieții. Cea a trăit mama ei, fiica ei, ori prietenele. Ce vrem noi, femeile? este un puternic și extrem de sincer manifest feminist. Allende declară că este feministă de la 5 ani. Vorbește despre feminism, despre feministe și de ce încă există femei care ezită să se numească în acest fel din cauza etichetei pe care ne-au pus-o bărbații. Am auzit zeci de masculi care numesc feministele niște isterice păroase, care detestă sexul opus. Allende confirmă asta.

Sursă foto: @luciadong

Femeile vor ca patriarhatul să dispară

În carte, Isabel nu se ferește să lovească patriarhatul. Cum să mai existe patriarhat în secolul XXI?

„Bărbații dețin puterea politică și economică, fac legile și le aplică după bunul lor plac, iar dacă e cazul, intervine Biserica, cu binecunoscutul ei stil patriarhal. Femeile conduc doar acasă… uneori”.

Poate în alte țări europene lucrurile stau altfel, dar pentru România, fragmentul de mai sus este valabil 100%. Acum câțiva ani, să ne amintim, a fost Referendum pentru interzicerea căsătoriei între persoanele de același gen. BOR-ul bineînțeles că a fost implicat. Nici nu m-am dus la vot atunci. Am stat acasă și am citit-o pe Virgina Woolf.

Sursă foto: @chloesimpson

Femeile vor să aibă drept de decizie asupra propriei fertilități

Când eram studentă în Cluj vedeam aproape zilnic o mână de oameni care militau împotriva avortului. Bărbați și femei care se adunau în centrul orașului. Pledoaria lui Allende despre avort mi s-a părut extrem de tulburătoare și puternică. Pe lângă povestea cu o puștoaică pe care a însoțit-o la o moașă/vraci sau whatever ca să facă pe ascuns un avort, pentru că în acea perioadă avorturile erau interzise în Chile, Isabele spune, iar eu îi dau 100% drepate, că femeile trebuie să aibă o putere de decizie totală asupra propriei fertilități. O femeie are tot dreptul să facă avort, să ia pastile contraceptive, să folosească sterilet și să îi propună soțului/iubitului să facă vasectomie, care oricum este reversibilă.

De sute de ani, femeile au fost cele care s-au mutilat pentru că bărbații nu voiau să își asume responsabilitatea. Spre exemplu, ce se întâmplă acum în Polonia este de domeniul fantasticului. Cum să interzici, în secolul XXI (?!!), avortul? Să devii mamă este ceva frumos, natural, dar există femei care rămân însărcinate în urma unui abuz sexual și care au tot dreptul să nu poarte toată viața amintirea acelei experiențe dureroase. Sau copii cu probleme, fără o mână, un picior sau cu sindromul Down. În cazurile astea avortul e permis, ce-i drept. Dar ce se întâmplă cu tinerele care nu sunt pregătite, din toate punctele de vedere, pentru un copil? Ele nu contează, nu?

Sursă foto: @purzlbaum

Femeile vor să nu mai trăiască cu frică

Scriitoarea vorbește și despre frică. Ca bărbat poți să ieși din casă la orice oră, neînsoțit, fără grijă, fără teama că poți să fii agresat fizic sau verbal, fără teama că poți să fii bătut doar pentru că nu ai forța fizică să te aperi, sau chiar să fii ucis. Bineînțeles, că sunt și excepții. Noi, femeile, trăim cu frica asta aproape zilnic. Femeile sunt victime, iar bărbații, în cele mai multe cazuri, sunt agresorii.

Femeile sunt violate indiferent de vârstă, de aspect sau de felul în care sunt îmbrăcate. Cred că este extrem de greu pentru un bărbat să-și țină puța în pantaloni atunci când vede o șuviță de păr, o bucățică de piele sau un zâmbet. Dar femeile și-o cer, nu? De ce s-a îmbrăcat așa? De ce i-a zâmbit? Sigur i-a plăcut să fie violată.

Isabele vorbește despre frica aia. Frica pe care eu am început să o simt încă de la 12 ani când treceam pe lângă un grup de băieți. Autoarea spune că este o mare problemă atunci când o fată se gândește dacă să treacă prin fața unor bărbați sau să-i ocolească. De cele mai multe ori, femeile aleg să ocolească. Eu evit de fiecare dată astfel de grupuri. Urăsc fluierăturile, zâmbetele alea libidinoase, privirile cu subînțeles, gesturile agresive și apelativele jignitoare.

Fetele nu sunt dorite. Este greu să crești o fată. Isabele povesteșe că a mers acum nu știu câți ani într-o țară săracă (nu am reținut ce țară), unde o femeie care abia născuse i-a pus în brațe o bebelușă. Nimeni nu are nevoie de fete. De când ne naștem, până la finalul vieții trăim cu o frică constantă.

Sursă foto: @fabevent

Femeile vor să nu mai fie bătute

Violența domestică este un alt subiect pe care Allende nu se ferește să-l dezbată. La fiecare treizeci de secunde o femeie este bătută. Asta nu se întmplă doar în țări sărace și necivilizate, nu se întâmplă doar la noi, în România. Este o problemă la nivel global. Iar în perioada Stării de Urgență numărul femeilor bătute în spațiul conjugal a crescut. Femeilor le este teamă sau rușine să povestească deschis traumele prin care au trecut și încă trec.

În cazul violenței domestice femeile nu simt doar frică, ci și durere. Pentru că bărbatul care se presupune că ar trebui să o iubească este, de fapt, o fiară. Dacă vreți părerea mea, un mascul, sau hai să-i spunem o persoană de sex masculin care este capabilă să lovească o femeie, indiferent de felul în care ea îi greșește, nu poate fi considerată bărbat.

Sursă foto: @fairytailphotography

Isabele Allende spune, chiar pe la începutul cărții, ce vor femeile. Este sinceră, directă și extrem de clară. Asta în cazul în care încă mai există oameni care consideră femeia o enigmă imposibil de deslușit.

Femeile îşi doresc în general următoarele: siguranţă, să fie apreciate, să trăiască în pace, să dispună de resurse proprii, să fie conectate şi, mai ales, îşi doresc dragoste.

În timp ce citeam Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune, am început să îmi schițez în minte planul unei asociații care să apere drepturile femeilor. În final, vă las cu un fragment care pe mine m-a tulburat profund și m-a încurajat să fiu mult mai sinceră cu mine.

A fi femeie înseamnă a trăi cu frică. Orice femeie are întipărită în ADN frica de mascul. Se gândește de două dacă să treacă prin fața unui grup de bărbați care stau și pierd timpul. În locuri presupus sigure, precum campusul unei universități sau o instituție militară, există programe speciale prin care femeile sunt învățate să evite situațiile de risc, pornind de la premisa că, dacă sunt atacate, vina este a lor. Se aflau la locul nepotrivit și la o oră nepotrivită. Nu se așteaptă ca bărbații să-și schimbe atitudinea, mai curând li se permite, ba chiar li se laudă agresiunea sexuală ca pe un drept al bărbatului tipic masculinității. Din fericire, acest aspect se schimbă rapid, cel puțin în țările din Lumea Întâi, grație mișcării #MeToo și a altor inițiative feministe.

O expresie dusă la extrem a celor de mai sus o constituie femeile învăluite din cap până-n picioare în burka pentru a nu provoca dorința bărbaților, care pare-se că ar simți un impuls bestial la vederea câtorva centimetri de piele feminină sau a unei șosete albe. Cu alte cuvinte, femeia e pedepsită pentru slăbiciunea sau viciul bărbatului. Și atât de mare e teama de bărbat, încât multe femei apără portul burkăi pentru că se simt invizibile, deci în siguranță.

Spunea scriitorul Eduardo Galeano că „în definitv, frica femeii de violența bărbatului e oglinda fricii bărbatului de femeia fără frică”. Sună bine, însă conceptul mi se pare confuz. Cum să nu-ți fie frică din moment ce lumea uneltește să ne sperie? Femei fără frică sunt foarte puține, doar când ne grupăm ne simțim invincibile.

Care ar fi rădăcina acestui amestec exploziv de dorință și ură față de femei? De ce agresiunea nu e considerată o problemă de drept civil sau de drept al omului? De ce e trecută sub tăcere? De ce nu se declară război împotriva violenței așa cum se declară război împotriva drogurilor, a terorismului sau a crimei? Răspunsul e simplu: violența și frica sunt instrumente de control.

Comandă cartea de pe Libris.ro

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-l dai mai departe:
  • 61
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

S-ar putea să-ți placă și...