Cărți

Cărțile românești care m-au convins că avem scriitoare chiar bune

De când cu Zenobisme – revista culturală feministă nontoxică pe care am lansat-o și zenobismele cu care mi-am ocupat timpul, aproape că am uitat de blogul meu și de cărțile pe care le-am tot citit în ultima perioadă, mai ales de când m-am autoizolat. S-au adunat câteva din septembrie până acum.

Demne de menționat sunt Despre creierul femeii și alți demoni – eseurile Sofiei Nădejde, Scrisoare către Ceaușescu, romanul de debut al actorului George Burcea, în care spune povestea mamei lui, victimă a violenței domestice în perioada comunistă, Cele patru Oglinzi ale adevărului, de Ana-Maria Negrilă, o bijuterie literară din toate punctele de vedere, Nu te găsesc pe nicăieri, povestea Laurei Ionescu despre cum a înfruntat moartea mamei și două titluri care au apărut de curând la Polirom și pe care doresc să plasez obiectivul acum, anume Mă găsești când vrei, de Lavinia Braniște și un nor în formă de cămilă, de Alina Nelega.

Fiind, oarecum, în breaslă, de Lavinia Braniște am auzit atâtea. De obicei, când aud prea multe de o carte sau un autor, tind să-l/ să o țin la distanță. Probabil nu vreau să pic în plasa marketing-ului. Ei bine, Mă găsești când vrei mi-a atras atenția imediat ce a ieșit din tipar. A ajutat foarte mult și faptul că a fost recomandată de Decât o Revistă. La fel am auzit și de Alina Nelega. Aici a ajutat faptul că a fost recomandată de Ruxandra de la 4fără15. I-am scris imediat Ionelei de la Polirom că aș dori să citesc aceste două titluri. Mi le-a trimis imediat, lucru pentru care-i mulțumesc.

M-am apucat de citit Mă găsești când vrei la scurt timp după ce a ajuns curierul. Primele 19 pagini nu mi-au plăcut mai deloc. Bufneam și trânteam și notam pe carte tot felul de însemnări precum ce-i bullshit-ul ăsta?, Really? Își bate joc de mine?, Ce, mă? și așa mai departe. Am crezut că e un romance ieftin d-ăla de chioșc, pe care-l iei cu 10 lei împreună cu nu știu ce ziar local. După pagina 19 mi-am dat seama că am fost prea critică, mult prea, și că am judecat prea aspru o poveste ce abia începea să devină intrigantă.

Mi-am făcut o ceașcă uriașă de ciocolată caldă, m-am așezat în fotoliul mare și gri de lângă calorifer și m-a pus pe lecturat. Asta s-a întâmplat undeva pe la 11 seara. Nu m-am putut opri. Pe la 6 dimineața am terminat cartea. Mă găsești când vrei nu e în niciun caz un romance ieftin, din contră, spune povestea unei tipe care ajunge într-o relație pe care o idealizează, dar care, în realitate, e extrem de nocivă. Nu e, ceea ce părea la început, un joc între înamorați de am plecat, abia aștept să mă găsești. Nu am să stau acum să povestesc cartea. Vă las pe voi să descoperiți.

Mi-a plăcut foarte mult că Lavinia nu a centrat totul pe relația protagoniștilor. Avem două planuri secunde, unde autoarea vorbește despre relația personajului principal feminin cu tatăl ei – extrem de importantă în alegerile pe care le face ulterior. Fără să fie moralistă, Braniște subliniază relația disfuncțională a unei fiice cu un tată care are o căsnicie paralelă cu o altă femeie. Asta justifică multe și iartă multe păcate.

O altă bucată interesantă din roman e despre fratele iubitului abuziv, care e un agresor la rândul lui. O bate constant pe gagică-sa încât asta ajunge să își facă un set de salvare cu pașaport, bani, bijuterii, parcă, pe care-l ascunde în casa protagonistei.

Mă găsești când vrei a fost un roman pe care l-am devorat, care m-a enervat și m-a emoționat, un roman de la mediu în sus pe care chiar merită să-l citiți într-un weekend în care stați liniștiți acasă.

Next, un nor în formă de cămilă. Nu o dată am auzit că Alina Nelega e o prozatoare desăvârșită, că scrie atât de bine încât de înfioară. Nu am avut cum să o ratez, mai ales că în ultimul timp chiar am citit români d-ai noștri. Alina m-a cucerit cu această reinterpretare a lui Hamlet. M-a introdus în lumea teatrului și în lumea unei mame din acest univers încă din primele rânduri. Am trăit fiecare fragment în parte de parcă eu m-aș fi frământat, plâns, zvârcolit, de parcă eu aș fi avut un copil mare, care mi-a invadat spațiul și pe care încercam să-l înțeleg.

Te dai pe Facebook și urmărești filmulețe caraghioase, pe muzici infantile. Te oprești din când în când, textezi. Dai send și râzi sfidător. Nu știu cu cine comunici, poate transmiți mesaje în eter sau postezi statusuri. Nu-ți mai smulg telefonul din mână, deși aș vrea să-l distrug ca să te silesc să te uiți la mine, nu pot înfrânge pasivitatea ta agresivă, semeață. Te dezgustă patetismul meu, mi-am pierdut orice urmă de demnitate, mă târăsc la picioarele tale, penibilă, ridicolă. Și, mai ales, mincinoasă. Încerc să-ți trezesc mila, despuiată de orice secrete mă deschid să-ți împărtășesc impudic cele mai vulnerabile ascunzișuri, dar nu reușesc decât să te amuz. Tu ești deținătorul adevărului, păzitorul lui, gestionarul vinii și remușcărilor altora, dar mai ales ești victima mea. Iar eu sunt călăul care imploră.

Relația dintre mamă și fiu e fabulos construită, cutremurătoare. Scena mea favorită a fost atunci când fiul se duce în camera în care stătea maică-sa și se dezbracă complet sub privirea ei. Începe un soi de dans, ca un ritual, în timp ce râde. Un râs straniu descris atât de bine de Nelega, încât am senzația că-l aud și acum. O scenă la marginea incestului, un joc bolnav în care fiul își mișcă ritmic mădularul, iar mama îi caută privirea.

Am citit mai greu un nor sub formă de cămilă. Nu pentru că mi-ar fi displăcut, ci pentru că am vrut să savurez fiecare fragment.

Așa că, mai ales că se apropie luna cadourilor, mergeți într-o librărie – fizică sau online – și cumpărați bijuteriile astea de titluri. Chiar merită.

Dacă ți-a plăcut articolul, poți să-l dai mai departe:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

S-ar putea să-ți placă și...